florin Vasilescu

Sunt vizitat De o angoasă Pătrunzătoare, Neașteptată Și fără să-mi ofere O masă Mă face Bun de plată. Și dânsa E atentă Când se strecoară Lent Ca dragostea Latentă Prea plină De

Jos Sub picioarele mele Obosite de atâta alergat Odihnește o umbră neagră De abanos. Stă cuminte, Lipită de pantoful meu Ușor curbat. Mă iubește atât de mult Încât nu se mai dezlipește De

Puțină glosă bardul ne toarnă în urechi, Să nu irosim clipe doar numărându-le, Ci să trăim mai bine ca suflete perechi, Cu o speranță vie încununându-le. Povara existenței, constantă,

Stau cu-un ochi Pe-ntâmplător, Meșter mare cu surprize În plăcere și amor Dacă nu-i atins De crize. Și privind Minuțios La prezența-i nălțătoare Parcă sunt Mai curajos Cufundat în

Din muncă fac adesea scut Pentru astă existență Din care sigur că mă mut Fără multă insistență. Tragem din greu și socotim Într-o formă contabilă Un scop meschin, alții gândim O viață

Gândirea rece revine-n ea, Sunt curios ce va susține Dac-o ridic ca pe o spiréa, Bolta încrederii în mine. Atent să înțeleg ce vrea, Și dacă-i bine să cârtească Pre limba ei, atât de grea Și

Dincolo de bine și de rău, Mă așez, adesea, oscilând Între un simț moral și un hău, Simboluri absconse descifrând. Unii se cred mari inițiați, Captivi simțului înșelător, Alții gândesc că

Când vezi, descoperi că nu vezi, Aștepți tăcut o revelație În care șiința spune că visezi Cu-a simțului senzație. Dar dacă mie asta-mi place, Tu vii și-mi spui să nu o cred? Ideea rece,

Aș face-o cură De blâdețe Iubindu-mi Chiar destinul, Că dur am fost În multe spețe Care-mi făcură Plinul. Nu voi fi mulțumit Numai cu o speranță, Așa că, Mă las izbăvit De-un sfânt

Tu ai virtuțile Originale Și nu știu ce resort Te-mpinge Să treci povara Vieții tale La arta De a învinge. Detalii mici, Detalii interesante Le faci cuprins Al firii

Flori de gheață sunt pe geamuri La parterul casei, Bebe* tremură-n zăpadă , ,,Privilejul” rasei. Vremea cântă la vioară, Anii trec Ca proștii-n van, Numai frigul, bunăoară, Mă

Aud pe-atâția Pretinzând Că pot crea Cu ușurință Valori ce ies Din rând Și Care pot sta Referință. Orgolioși Și cu pretenții, Trecuți prin multe Academii, Pretind Să li

Fără motiv Adesea mă opresc Doar la distrugerea Iluziei. Pentru-adevăr Mă opintesc, Nu l-am găsit, Că-s rob confuziei. Nu făptuiesc nimic Fără temei Și asta, Sigur, E atributul

Omul acesta, Bietul, Pe nimeni nu ascultă. Bea! Și bea cu-o sete nebunească, Iar dacă vine noaptea Și n-a ajuns beat-turtă, Își reîncepe treaba Cu-o forță diavolească. Are întotdeauna

Că ne-am ascuns De ochii lumii Într-un ungher De piatră, Unde răceala Sperie pe unii Ce își doresc O vatră, Că lumea s-a înfuriat Hrănindu-și monștrii Cu tot ce i-a-nvățat Deștepții,

Leșinul Poate fi și onorabil, Când îl tratezi Cu zeamă de lămâie Sub clar de lună Adorabil Ce ar mișca Și o momâie. Dacă-ți oferi Plăcerea S-aduci o notă De umor Printre femei Ce

Despletite gânduri vii Tropăie printre suspine Că nu-ți vine Să le ții Nici în pod, Nici pentru tine. Labirint în nori sculptat Ploaia-n núce o conține Răsplătindu-mă ciudat Cu

Dacă aș fi cuminte, Cu gesturi simple aș hrăni O frază goală de cuvinte S-aud tăceri zbanghii. Indiferența mă omoară Când își dă aer de savantă Și nu observă că în moară E loc și pentru-o

Văd oameni torturați De existență Sau De-un pumn De mărunțiș, Școală nu au Și nici experiență, Dar au în vorbă Cuvinte cu tăiș. Trăiesc doar clipa, În efemer Se-ascund, Acceptă o

Sunt vesel și aș vrea Să pup Tot ce se poate azi Pupa, Căci am o foame Ca de lup Când vede mielul În preajma sa. Aș vrea femeia S-o iubesc Mai mult, Că e femeie, Să-i dăruiesc

Te complaci În stări de greață, Deși nu ești oarecine Care vrea Să intre-n viață Doar atunci Când îi convine. Știi să cauți Elevat Și pe brânci, Și în picioare Tot ce este neaflat

Nu aș vrea să calc în oale Cum călca vestitul Rică, Rică…al lui Caragiale, Ce-o iubea pe Zița, cică! Aș face un exercițiu De trădare sau credință, Dar nu e decât un vițiu Ce mi-ar sta pe

Zile vin, zile se duc Și dorm singurel în pat Precum doarme cucu-n nuc, Într-un cuib închiriat. Mân-alunecă pe-o parte Pipăind în vis ceva, Dar nu dă decât de-o carte Cu coperți de

Știm atât de multe lucruri Și ne-nfumurăm cu asta, Scormonim și prin nimicuri Până dă în noi năpasta. Þinem la părerea noastră, Siguri că avem dreptate, Matematica măiastră Þine loc de