florin Vasilescu

Că ești un om Și ai un destin, Nu-ți trebuie Să cercetezi. Știi și ce poți Și cui te-nchini Când crezi Că trebuie Să crezi. Un eu, milord, Nu știu prea bine Dacă Ești de acord, În

Iată, îmi pun întrebarea: Oare, ce e devenirea? E ceva ce schimbă starea Unui fapt precum iubirea? La-nceput iubirea este Și-armonia e deplină, Dar se schimbă fără veste, Ura stă îndat să

Adesea umblam pe la vecini, Purtând la gât fularul roșu, Mândru precum era cucoșu Stăpân pe haremul de găini. Dar, iată, se-ntâmpă să colind Pe malul Senei ca un papă Căruia sensul vieții-i

În ochii tăi, iubito, m-am pierdut, Prin ei o vreme lung-am rătăcit, Tristețea lor sărată m-a durut Cum doare orice suflet părăsit. Pe buze sărutul meu apasă De multe ori în dulce

Mă străduiesc și eu, Ca omul, Să exist Și să am o înțelegere Lumească. În mine, Oricât ar fi de trist, Ființa să-și afle Un motiv S-o mulțumească. Am încercat Din răsputeri Să vin

Eu am încercat o vreme Perfecțiunea s-o țintesc, Cercetând diverse teme De interes cărturăresc. N- am vrut să mă las dus De influențe facile Ce în mine-ar fi produs Accidente

Þi-ai propus Vreodată Să fii un spectator Al vieții cu proptele Ori Te-ai rugat, Ca și-altădată, Altare să ridici În suflete rebele? De-ai reușit Ce ți-ai propus, E un prilej De

Lumea, cu ordinea ei relativă, Ne vinde la preț de tarabă, Și-având o trăire parșivă Flecărește lejer ca o babă. Nu se pricepe prea bine, Își dă cu părerea despre ocară, Între naștere și

Deștepți orgolioși Găsești la orice pas, Închipuindu-se coloși Ai ducerii de nas. Așa că, De se întâmplă, ,,Sărac cu duhul” Să fiu numit, Nu cred c-aș fi Un prost, Ci, mai degrabă, Un

Ești blocat de o-nțelegere Cȃnd e vorba să susți O scurtă prelegere? Este un semn că doar refuzi Să gȃndești la situație Sfȃșiat de contradicții Lipsite de grație. Ȋncercȃnd să fugi de

Rătăcit ești în infern, Locu-n care Flori se cern În tipare diavolești? Eu te cred, Dacă bolești. Suferința, Când o ai, E și semnul că iubești Chiar de ești în iad Sau rai Și o Evă

Bacovia, Unde te-ai dus? Nu vezi că ploaia Nu mai tace? Cade prostește, Cade de sus Făcând în jurul meu Băltoace. Noroiul Vesel se întinde, Să-l menajăm cumva Sau Să îl mințim Pânי

O, Rege Lear nebun, te văd mergând încet Pe plaja mării reci cu pletele în vânt, Și bombănind ades, precum face-un poet, Pe care îl aștepți ca pe o salvare-n cânt. Iubit și prețuit ai fost doar

Delicat curaj nebun Să te-afunzi în trecător, În căldura albă-brun De sub sânul prădător. Buze calde, ochi măriți, Sfârc obraznic-mânios Și-un extaz pentru chibiți Mă omoară

Suntem bântuiți De vise Și frumoase, Și rebele, Nu credem Că sunt proscrise Nici în cântec, Nici în stele. Ce păcat Că nu putem Să ni le postăm În minte, Vise dragi, Vise

Dacă te iubești Pe tine, Doar pe tine Și atât, Pare că nu vezi Prea bine Pe cei care-ți stau În gât. Că ești mic Și ca atare Îți iei nasul La purtare, Te înțeleg! De

Plăcut e să împingi Ce poți să faci Acum Spre mâine, Și-așa, ușor, Să stingi Necazul tău Cu rum. Cu asta ce câștigi? O mare plictiseală Și-ncepi nebun Să strigi: ,,Asta-i

Talpa ta, Pe iarba udă, Soarbe-un ,,ce” Religios Ce-ți pătrunde Firea nudă Luminând-o Maiestuos. Te agiți Ca o albină Să nu cazi Într-o capcană, Prea departe De stupină, Fără

Nu ți-e rușine Să exiști? De ce trăiești într-un dezmăț Al minții obosite, Dregându-ți gustul În răsfăț Cu-ale nopților ispite? Privești folosul Într-o doară Și crezi că Numai tu

Ai putea fi și ferice Dac-ai fi stăpânul Tău Tot așa cum a fost Nietsche Chiar în ,,supraomul” său. Devorat fiind De Cronos, Vrei să știi Cum poți fi liber Sub mulțimea de-ntrebări Ce

În fața ta Se află adevărul Și-ți spune totul Despre sine Și, Cum într-o apă Se oglindește Liniștit Ciubărul, El se oglindește-n tine. Altul Să mijlocească Între voi N-ar avea

Ce este omul păcătos, Þi-ai pus această întrebare? Ea nu te trage-n jos, Dar nici te urcă tare. Că-njuri sau minți, Omori din culpă Sau din greșeală, Nu te face păcătos. Toți oamenii din

Omul, Dănțuind Pe marginea lumii, Zornăie lanțul Limitelor sale Însrise în el Cu dragostea, Celui de Sus Când l-a pus pe o cale. Când uită Scriptura, Îmbătat de Bachus, Cade în

Fără să gândești la tine zilnic crești în poezie Obosind în visul rece plin de o melancolie Ce te-apropie de starea, ontologic trecătoare, Când iubești nesăturată clipa fără opritoare. Pe