Că ești un om
Și ai un destin,
Nu-ți trebuie
Să cercetezi.
Știi și ce poți
Și cui te-nchini
Când crezi
Că trebuie
Să crezi.
Un eu, milord,
Nu știu prea bine
Dacă
Ești de acord,
În
Iată, îmi pun întrebarea:
Oare, ce e devenirea?
E ceva ce schimbă starea
Unui fapt precum iubirea?
La-nceput iubirea este
Și-armonia e deplină,
Dar se schimbă fără veste,
Ura stă îndat să
Adesea umblam pe la vecini,
Purtând la gât fularul roșu,
Mândru precum era cucoșu
Stăpân pe haremul de găini.
Dar, iată, se-ntâmpă să colind
Pe malul Senei ca un papă
Căruia sensul vieții-i
În ochii tăi, iubito, m-am pierdut,
Prin ei o vreme lung-am rătăcit,
Tristețea lor sărată m-a durut
Cum doare orice suflet părăsit.
Pe buze sărutul meu apasă
De multe ori în dulce
Mă străduiesc și eu,
Ca omul,
Să exist
Și să am o înțelegere
Lumească.
În mine,
Oricât ar fi de trist,
Ființa să-și afle
Un motiv
S-o mulțumească.
Am încercat
Din răsputeri
Să vin
Eu am încercat o vreme
Perfecțiunea s-o țintesc,
Cercetând diverse teme
De interes cărturăresc.
N- am vrut să mă las dus
De influențe facile
Ce în mine-ar fi produs
Accidente
Þi-ai propus
Vreodată
Să fii un spectator
Al vieții cu proptele
Ori
Te-ai rugat,
Ca și-altădată,
Altare să ridici
În suflete rebele?
De-ai reușit
Ce ți-ai propus,
E un prilej
De
Lumea, cu ordinea ei relativă,
Ne vinde la preț de tarabă,
Și-având o trăire parșivă
Flecărește lejer ca o babă.
Nu se pricepe prea bine,
Își dă cu părerea despre ocară,
Între naștere și
Deștepți orgolioși
Găsești la orice pas,
Închipuindu-se coloși
Ai ducerii de nas.
Așa că,
De se întâmplă,
,,Sărac cu duhul”
Să fiu numit,
Nu cred c-aș fi
Un prost,
Ci, mai degrabă,
Un
Ești blocat de o-nțelegere
Cȃnd e vorba să susți
O scurtă prelegere?
Este un semn că doar refuzi
Să gȃndești la situație
Sfȃșiat de contradicții
Lipsite de
Rătăcit ești în infern,
Locu-n care
Flori se cern
În tipare diavolești?
Eu te cred,
Dacă bolești.
Suferința,
Când o ai,
E și semnul că iubești
Chiar de ești în iad
Sau rai
Și o Evă
Bacovia,
Unde te-ai dus?
Nu vezi că ploaia
Nu mai tace?
Cade prostește,
Cade de sus
Făcând în jurul meu
Băltoace.
Noroiul
Vesel se întinde,
Să-l menajăm cumva
Sau
Să îl
O, Rege Lear nebun, te văd mergând încet
Pe plaja mării reci cu pletele în vânt,
Și bombănind ades, precum face-un poet,
Pe care îl aștepți ca pe o salvare-n cânt.
Iubit și prețuit ai fost doar
Delicat curaj nebun
Să te-afunzi în trecător,
În căldura albă-brun
De sub sânul prădător.
Buze calde, ochi măriți,
Sfârc obraznic-mânios
Și-un extaz pentru chibiți
Mă omoară
Suntem bântuiți
De vise
Și frumoase,
Și rebele,
Nu credem
Că sunt proscrise
Nici în cântec,
Nici în stele.
Ce păcat
Că nu putem
Să ni le postăm
În minte,
Vise dragi,
Vise
Dacă te iubești
Pe tine,
Doar pe tine
Și atât,
Pare că nu vezi
Prea bine
Pe cei care-ți stau
În gât.
Că ești mic
Și ca atare
Îți iei nasul
La purtare,
Te înțeleg!
De
Plăcut e să împingi
Ce poți să faci
Acum
Spre mâine,
Și-așa, ușor,
Să stingi
Necazul tău
Cu rum.
Cu asta ce câștigi?
O mare plictiseală
Și-ncepi nebun
Să strigi:
,,Asta-i
Talpa ta,
Pe iarba udă,
Soarbe-un ,,ce”
Religios
Ce-ți pătrunde
Firea nudă
Luminând-o
Maiestuos.
Te agiți
Ca o albină
Să nu cazi
Într-o capcană,
Prea departe
De stupină,
Fără
Nu ți-e rușine
Să exiști?
De ce trăiești într-un dezmăț
Al minții obosite,
Dregându-ți gustul
În răsfăț
Cu-ale nopților ispite?
Privești folosul
Într-o doară
Și crezi că
Numai tu
Ai putea fi și ferice
Dac-ai fi stăpânul
Tău
Tot așa cum a fost
Nietsche
Chiar în ,,supraomul” său.
Devorat fiind
De Cronos,
Vrei să știi
Cum poți fi liber
Sub mulțimea de-ntrebări
Ce
În fața ta
Se află adevărul
Și-ți spune totul
Despre sine
Și,
Cum într-o apă
Se oglindește
Liniștit
Ciubărul,
El se oglindește-n tine.
Altul
Să mijlocească
Între voi
N-ar avea
Ce este omul păcătos,
Þi-ai pus această întrebare?
Ea nu te trage-n jos,
Dar nici te urcă tare.
Că-njuri sau minți,
Omori din culpă
Sau din greșeală,
Nu te face păcătos.
Toți oamenii din
Omul,
Dănțuind
Pe marginea lumii,
Zornăie lanțul
Limitelor sale
Însrise în el
Cu dragostea,
Celui de Sus
Când l-a pus pe o cale.
Când uită Scriptura,
Îmbătat de Bachus,
Cade în
Fără să gândești la tine zilnic crești în poezie
Obosind în visul rece plin de o melancolie
Ce te-apropie de starea, ontologic trecătoare,
Când iubești nesăturată clipa fără opritoare.
Pe
FV