Artă inodoră

Timid, arunc la gunoi o ultimă poză cu tine. Poze cu noi nu există! Nu posed imagini cu tine, dar ți-am salvat în memorie chipul și mai mult decat atât, privirea. Splendida ei întunecare, mă răscolește încă și mă arde ireversibil. Real monologând ești un stigmat păgân pe fiecare minut al zilei de mâine. Mă arunc orbește în orice femeie, care în naivitatea sentimentelor ei îmi vorbeste, mă privește. Mă uit în containerele personalizate de rezidurile proprii și constat că mi-am aruncat trăirile. Strivit de o furie muribundă, sufletul meu zace între resturi menajere și se identifică cu mirosul pestilențial al rezidurilor zilei în curs. De fapt, ultimul container se identifică și se suprapune exact cu ultimul meu an. Agonie, parfumuri umane de duzină, zile și nopti fără finalitate și gânduri moarte în incubatoarele zilelor mele. Între toate acestea, dacă ai răscoli la groapa comună, cu certitudine, nemacerate, s-ar mai găsi rămășițe din ceea ce ți-am oferit atunci. Acum, ai dori să mă aduni, să mă reconstitui ducându-mă la buze, să mă expui pe biroul tău. Vei deveni posesoarea unui Venus din Milo, varianta masculină. Primitivă. Colecționezi aminitirile legate de noi. Vei privi mereu, expresia chircită a agoniei mele. Singura consolare, tu ai inodorul artei, eu mă odihnesc, grotesc, la tine.