Singurătatea pustiului din noi

Ce aș putea să scriu sau să spun despre singuratate!? Când tot ceea ce mă reprezintă are iz de singurătate și cuvintele mele trăiesc o voluptoasă singurătate. Cuvintele nu vor să se lege. Și dacă s-ar lega, cuvintele nu te-ar ajunge! Nici atinge! Cuvintele nu dovedesc nici o intenție de configurare a unui concept: sublima frază. Singuratăte, un sau o ceva. Definește-l tu străin chip sluțit de bolnava-mi închipuire, înfrmusețat de trista-mi, dar aceeași singurătate care cuprinde în registrul expresiilor variate, grotești, frenetice forme. Cu certitudine oricine ar spune: \"singurătatea mea este cea mai reușită\"! Încă mai pot râde de certitudinile noastre și de singurătatea noastră, atât la comun cât și în canonizatele individualități. Suntem sanctuare și banale efigii ale unui ruinat noi. Despre forma singurătății și formele multiple ale acesteia mă voi apleca total atunci când voi primi meritul de a oficializa relația dintre acest terbil și frustrant EU și singurătate. Cum de la cine !? De la un semn al clopotelor decăzute în altarul ruinelor mele!