Mediu
Sărbătoare națională pînă la instalarea comunismului, 10 Mai însemna venirea pe tron ca domn al Principatelor Unite a lui Carol I în 1866, proclamarea independenței în 1877 și proclamarea României ca regat în 1881. Trei aniversări care au marcat devenirea modernă a țării. La capătul domniei Regelui Carol I, România era una dintre țările civilizate ale Europei, iar unirea cu cele trei provincii aparținînd de facto statului român (Basarabia, Bucovina și Transilvania) a venit ca un lucru firesc.
După război nu s-a mai vorbit despre 10 Mai. Tot ceea ce ținea de regalitatea României a fost trecut la index. Peste 80 de ani de istorie s-a dat cu buretele și din toată acea perioadă au rămas doar cîteva date. Se vorbea despre independență, dar data fusese mutată pe 9 Mai, despre răscoala din 1907, despre eroismul armatelor române în primul război mondial, dar nici o vorbă despre Mareșalul Alexandru Averescu. Generații întregi de tineri au crescut cu istoria falsificată a lui Roller și a discipolilor acestuia și s-a șters astfel din memoria colectivă o perioadă însemnată din istoria poporului român.
A existat un moment de grație al monarhiei după Revoluția din 1989. De Paști în 1992, cînd întors în țară după o absență de aproape jumătate de secol, Regele Mihai a reușit să scoată în stradă sute de mii de bucureșteni (după alte surse chiar un milion). Am să citez din excelentul articol „De ce regi?” scris de Gabriel Liiceanu cu acel prilej, apărut mai întîi în revista 22 și reluat apoi în volumul „Apel către lichele”: „Mîngîiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mîngîieri uriașe nu se putea naște din altceva decît din disperarea iubirii regăsite. Discursul regal s-a încheiat cu o declarație de iubire lipsită de emfază, austeră chiar. I s-a răspuns că este, la rîndul lui iubit. De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire și care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a plecat și de ce s-a strigat, zadarnic, în urma lui, „nu pleca”? Pesemne pentru că trăim de patruzeci și cinci de ani într-o poveste urîtă și pentru că vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paști, peste scenariul unei iubiri neconsumate.”
Cum mai percep românii ziua de 10 Mai? Cu indiferență, ca tot ceea ce li se întîmplă în ultimii ani. Regele Mihai s-a întors în țară, dar prezența sa nu mai impresionează ca în 1992. Radu Duda, intitulat pompos „Alteța Sa Principele Radu de Hohenzollern Veringen”, este un fel de ambasador (se pare chiar membru al guvernului) și face lobby pentru integrarea europeană a României. Se prea poate ca acest lucru să fie benefic, dar mie prea îmi miroase a „pupat toți piața endependenți”.
Aș încheia cu o anecdotă. O vecină a mamei mele de la sfîrșitul anilor ’40, născută pe 10 Mai, începuse să spună că ziua ei este de fapt pe 9 Mai. Chestionată în legătură cu această curioasă schimbare, femeia aceasta (un personaj, la urma-urmei, foarte pitoresc) a răspuns senin: „Tot ce era înainte 10 Mai, acum e 9 Mai!” Femeia intuise fără să vrea că timpul fusese dat înapoi. Și nu numai cu o singură zi. Că România trecuse la ora de iarnă în plin august și decalajul dintre noi și restul Europei libere avea să crească vertiginos în următorii zeci de ani. Să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă? Nu ne-ar mai ajuta la nimic.
10 Mai 2003
0511
0
