Poezii

Mi-a plecat sufletul tău într-o toamnă ca un coș cu fructe culese din livadă, mi-a plecat sufletul tău prea departe și de atunci îmi tot plouă și de-atunci rătăcesc orb prin noapte. Ești

Astăzi. Întotdeauna va fi astăzi. Un gând la fel cu-al tău, și asta-i tot. Îngemănate, gândurile se vor căuta. Mereu. Îndepărtate. E frumos sau poate e târziu, mi-e frig sau mi-e cald, nu

Lacul e așa cum îl știai; doar noi nu mai suntem... Atât de mulți oameni, și atât de pustiu ca după sfârșitul lumii, sau o nouă debarcare în Normandia. Copacii pe țărm veghează ca o armată de

Acum sunt neclintit. Mi-e libertatea dureroasă ca o tăcere. Mi-e tristețea lichidă și dulce ca beția absintului. Dacă vei veni să dezlegi o șaradă am să te înec într-o nocturnă de

Venită din adâncul spaimelor noastre o pasăre de plumb cu gheare de sârma îți sfâșie sufletul. Lacrimile tale resemnate se preling pe el picurându-și delicat endorfina pâna departe, în sufletul

Mâini enorme sfâșie liniștea depanând un suflet pe clape de pian... La început a fost cuvântul. Sau nu? Muzica e la început, de când viscolul Siberiei și-a cântat neliniștea sau de când primul

Rătăcind într-un labirint fără-nceput și fără sfârșit, timpul însuși își pierde sensul; ar fi trebuit să fie un nou început cu speranțe și bucurii... fiecare revedere cu un vechi și drag

As fi vrut să mai zbor încă o dată cu aripi de catifea, ca atunci, dar aripile s-au frânt fără să-mi spună durerea lor mută... aș fi vrut să rătăcesc din nou printre vise de înălțimi, și de

Sufletul ei e ca marea, mereu în mișcare neobosit și adânc. Valuri de neliniște trec prin el fără să lase urme ca pașii unei fantome singuratice. Marea nu e oglinda ce ar vrea să fie, nici nu

Mi-e tot sufletul ghimpi și trupul numai valuri. De dincolo de timp îți fac semn îți zâmbesc și te chem. E mult de când n-am mai fost aici. M-am întors ca un Phoenix cu aripile frânte în