Atlantida sufletelor noastre

Pierdute sunt, și așa vor rămâne, acele vise pe care le avem cu toții, acea speranță ce ne animă. Pustiu ne este sufletul în lipsa lor...pustiu, și golul se mărește, cu fiecare zi ce trece-n deznădejde, cu fiecare clipă cu care ne afundăm în propria noastră disperare, propria noastră căutare pentru mântuire. Strigăte șoptite ne sunt rupte, înainte să ne părăsească piepturile, și lacrimi seci ne umezesc obrajii. Rugi de îndurare, ce nu sunt ascultate, răzbat din negru abis, suflete și inimi, gânduri și sentimente pe veci sunt duse, pierdute în Atlantida sufletelor noastre. Adânc îngropate, de mult date uitării, de și mai mult lovite de biciul nepăsării și strivite sub cizma grea a ignoranței, în van așteaptă speranță, dragoste, izbăvire.