Poezie
Desferecare
1 min lectură·
Mediu
Când depărtarea se apropie cu pași mici, abia vizibili,
prin colțurile zidurilor roase, înflorite de umezeală,
de unde vine, vie rămânând, pânza amintirii,
sub bolta albastră din care se întorc,
primăvara, zburătoarele?
E aici un glas, un glas care nu pare de nicăieri,
și fără să plece niciunde, cheamă,
și fără să te îndrepte, fără să stăruie
în vreun loc anume de pe întinderea verde,
țărmuită de firul albastru, slăbit al râului,
urnește mirarea asupra vechilor spaime ale locului.
Și simți deodată, cu o tonalitate anume,
fără să te pierzi de imaginea
unui abia întrezărit contur, în iarbă,
că lucrurile se apropie de tine,
desferecate sub cântul iubirii...
Se deschid, ca și cum în dorul tău ar regăsi
verdele avid de lumină, aurul pâinii
ce din pământul fraged se înalță.
Iar tu le mulțumești pentru ospeția târzie,
și intri în hora de o frumusețe străină,
purtată de același cântec, ce face să tresară
mădularele liliachii ale înserării...
033.649
0
Mișcătoare până în adâncul inimii, sensibilă până la \"firul ierbii\"...
cu bucurie
Raluca