Atac cerebral

Mânca și vorbea la masă cu mine. Apoi nu mi-a mai răspuns. Zâmbea privind prin fereastra deschisă a lumii. Și mâna-ncet i se strâmba. Uita a vorbi. Bâiguia ca nebunii, și noaptea-i plângea în palmă cu stele, punându-i vălul durerii pe strigătul țâșnit din rană. Nu mai putea apuca viața de mână, abia curgeau ale privirii pârâiașe: se zugrăvea Hristos pe-a feței lună, în timp ce goana se-ntețea-n orașe.