Ne

cuvintele care mă împiedică să te văd nu au culoare ele se transformă pe rând în piatră în căutarea unui luciu potrivit cu măsura palmelor ce-mi acoperă ochii undeva în mine cineva îți leagă tălpile cu sfoara împletită a oamenilor săraci cu duhul rămași ca într-un cuib împotriva voinței mele după sfârșitul marelui război mi-a mai rămas un singur vers de scrijelit pe toiag nelustruit din care soarele să răsară golit de cifre și timp în căutarea prințesei captive flautul regelui negru doar umbra acelei mângâieri ce împinge timpul printre bețișoare de santal vei renaște din adâncimile sticloase cu o carte pe genunchi și eu voi fi acolo pregătit să îți pictez surâsul pierdut