dianna...

i walk alone... anormalul nu se deosebește decât conceptual de normal adică de ce le-am găsi atât de contrare?e o cireașă. să spun. lumea e proteiformă, noi îi atribuim calitatea de....sau...de ne-... diversitate, împăcați-vă cu tumultul! mie mi-a luat ceva să prind ideea. și aici intră personajul meu, un totem a ceea ce pot fi acum. blondă, oacheșă, volubilă...incontestabilă, anormalul din percepția mea. libertină, dar nu concepeam eu niciun tip de libertate atunci. și un zâmbet era....\"libertin\". iar ea e doar un zâmbet... mie mi-a luat ceva să prind ideea. eu eram...evident....normalul. ștearsă, nevrotică, indispusă...o...personalitate aparte. eu nu suportam comparație cu personajul meu, aparțineam unor câmpuri semantice antonimice...analiza inconsistențelor, ce să-i faci? dar un nu știu ce m-a izbit în țeastă... ba știu ce, dar mi-e...pfff....greu s-o spun, scriu... primul nostru fum. da. o primă țigară, un jurământ suflat printre dinți cu toată forța plămânilor. două entități, față către față, împărtășind ceva similar metodic. am tușit mult, parcă mi-am scuipat toată minus -cunoașterea. și am făcut saltul cu miez dulce...în libertate. tot ce judecasem până la filtrul acelei țigări s-a prefăcut într-un alt fel de judecată...iubirea, ilustra libertate... (suntem inapți că nu iubim mai mult) e \"var-mea\"...o legătură genealogică aveam noi...dar n-a contribuit decât infim la conceptul de \"noi\", pe care îl simt și eu acum. e personal. o știm. dar am pierdut timp, ne-am pierdut în inconsistențele de care vă vorbeam, iar sensul încă rătăcește. (da, timpul este creația noastră, scuza să pierdem vremea) ce baftă pe mine să am aproape o blondă volubilă...clișeic vorbind, m-a cam salvat, zăceam de ceva timp când m-a smuls din \"normalul meu inadaptat\". credeam că mă pricep la cuvinte, dar cum să te pricepi la ceva nepriceput în sine? ideea e ca dianna să priceapă...că ea m-a făcut să pricep că pot fi ceva mai mult.