Târziu jurnal al steagului de lemn

Gară la miez de noapte. Milițieni și împingători de vagoane în agonie.Femei ușoare uneori știrbe înotând în spirt diluat.

- Ai dracului să fiți de intelectuali! Dar vorbele muierii încep să șchioapete. Virgulele obosite și sictirite dau pârț după pârț aglomerând intrarea pe peronul aproape pustiu.Pleacă lumea la Chișinău. Anton fratele trage de fiare în Roșioriiînzăpeziți în inima lui cea mare de orășean familist. Mușchiul de furnică se umflă. Nici greierii nu mai cântă. Firică om viu pipăibil scuipă în sânul planetei a lung fericit-drum de fier. La anul bobocii vor ieși insemnați cu pix și cretă din cea roșie. Poezia, această micuță târfuliță se vinde la preț de nimic. Lupi tineri hămesiți de putoarea ce vine dinspre mama rusoaică dau să urle. De atunci pe șanțurile Bucureștilor vin copiii de VIP și urinează albastru. Suta mea de lei flămândă și decolorată! Poeți prăpădiți ținându-se de fusta tranziției. Politicieni români prost îmbrăcați plini de ifose și mărunțiș europenizat. Nu e sindrofie să nu le simți cum le pute piciorul cu care calcă emoționați rahatul.

- Vai, dar se poate dom poet! ce dracu,domne, că doar m/am spalăt pe dinți! Da, de undeva, flutură în vânt steagul de lemn al democrației românești. Stau mai apoi si număr pe degete visul care tocmai călărește semnul de șapte. Statui sângerând pornind un ultim atac. Un pahar cu apă și.....atât. În rest, greierii din tura de noapte stingând felinarele care împrăștie întunericul în șoapte. Sînt florian silișteanu.