florian abel

e si un text sub gogonata cu doi costelivi care va depaseste
(Dan Cârlea)

Catrenul tău alambicat,
Într-adevăr, ne depășește.
Penalul cod, cam eronat,
Doar culpa, azi, o pedepsește.

S-ar cuveni o lege nouă:
Ca, DNA, în România,
Pe lângă termopan și ouă,
Să ancheteze și prostia.

Cu lauda mai încetați
Că nu-i așa de amuzant,
Între picioare să vă uitați
Să vede-ți că nu-i elefant.

Cum să fie egalitate
Între sexe, măi frate,
Când bărbatu cât mai poate,
Iar femeia pân\' la... moarte.
(Cezar Cătălin Viziniuck)


Cred că ai mai mult talent
Când ne-arunci în ochi \"CUVÂNTUL\".
Prin catrene, evident,
Ne-ai făcut jumări avântul.

Cât privește \"vorba ceea\",
Mare adevăr tu spui:
Pân\' la moarte vrea femeia.
(A bărbatului)

\"De unde multă castitate ?\"
Se ratoieste cu juma\' de gură
un domn bine: vedeti voi toate
la noi pe maini vreo bătătură

Ultimul cuvănt și la culcare
Bărbatu\' sa n-aibă patul tare
Femeia devotata măreției sale
Sa-i fie toată o perna moale
(ICC)

Citind prin opera ta vastă,
Observ că muza ți-e cam tristă.
Sper că nu ești la fel de castă
Pe cât ești de epigramistă.

Fiind el primul la strigare
Bărbatu\' s\'aibă sexul tare.
Femeia - rodul coastei sale -
S-o lase, zău, un pic mai moale.
(Calimero)

Din tot ce-ai spus matale
Un gând mă preocupă:
Cam cât ai vrea de moale?
Cum este a ta după?
(Tataia)


În asta, un bărbat nu minte,
Că doar nu-i crește-n ceruri nimbul:
S-o lase cun era \'nainte.
Și în timpul.

Făcusem un catren cu \"vorba aia\"
Să-ncep în vervă și la temă, anul.
Dar s-a logat insinuos Tataia
Și mi-a făcut jumări întreg elanul.

Chiar m-ai lăsat mască. Din câte îmi amintesc eu despre acel comm, nu cred că am folosit cuvinte vulgare în comentariu. Poezia de la sfârșit fusese adresată cu luni în urmă altei persoane, știu că am specificat asta și o dădusem doar ca exemplu de folosire a vulgarității într-un mod mai acceptabil datorită formei. Nu e vina mea că ai înțeles altceva.
Iar dacă te deranjează commurile mele, ei bine, voi continua să o fac, dar voi fi foarte la obiect. Din moment ce te-am înfuriat, e clar că ne vom înțelege foarte bine. Nu cred că te satisface indiferența oamenilor. Nu ai fi poetă.

Pe curând. FA

Vecinul nu te prea iubește
Dar vrei ca, astăzi, negreșit,
Să vezi cum i se împlinește
Un vis, cu capră și mierlit.

Nu cred că acel critic poate fi numit și \"literar\", dreptate are Aurel, \"Și ai plecat cu tot cu gară/ Nici tren nu mai există, nu\" \"Eu m-am întors încă o dată/ Voiam să vin pe urma ta/ Dar unde-i linia ferată...\" acestea erau versurile, atmosfera este aceeași, degeaba \"can\'t stand it\", poemul tău, sau ce o fi, nu spune nici măcar atât, pesemne ai o viziune pe care nu vrei să ne-o destăinui în totalitate, dar noi nu suntem vinovați cu nimic, dacă orice aiureală se poate considera \"idee\", e mare sărăcie de idei. Și nu pari a le apăra cu atâta fervoare, din momet ce, după mai multe critici, ajungi să-ți retragi o producție de pe Agonia, chestie pe care eu o cataloghez drept cea mai mare dovadă de lașitate. Asta ce arată? că ai înțeles stupiditatea textului? sau că te deranjează criticile?

Iată, de exemplu, aici; ce anume revelație ne potopește la citirea acestei chestii? Titlul era destul de promițător, din păcate conținutul ne aruncă pe același tărâm al cuvintelor inutile, care macar din coadă de ar suna. După ce gara dispare, din care cauză nici trenurile nu-și pot face datoria, șinele au rămas doar suport pentru gândurile fumegânde ale protagoniștilor, urmarite de câini pe marginea drumului (extrem de profund dar inutil de degeaba) iar o femeie coboară între stații, dar din care tren nu știm și abia după aceea strigă la conductor să oprească (nașu\' merge după ciubuc chiar și fără tren?), și totul se sfârșește aiurea și englezistic în loverlandu lu țața Frusina care tocmai coborî din mers dintr-un tren care nici nu exista.

Cine a-nțeles, să-mi dea și mie un telefon. Bogdaproste anticipat, F.A.

Profilul (rog a crede)
Cu greu și-arată bosul,
Dar știm că i se vede
Cu ușurință, dosul.

Cum, la noi, pe fond de criză,
Nu-și făcu prea bine treaba,
După-o scurtă analiză,
Am decis: e Moș Degeaba.

Formează cuplu exemplar
Căci adoptară, scurt și clar
Un drum deosebit ca sens:
El algoritm iar ea consens
(Tataia)

Mai e un cuplu ideal
Ce naște-un paradox imens:
El algoritm, ea Sensual
El n-are ritm, ea n-are sens.

Nu numai cei cunoscători,
Pricepe chiar și un nerod
Că-i vorba de copii din flori
Ajunși la stadiul să dea rod.
(Tataia)

Să recunoști paternitatea
Când e copilul unei june,
Cu-atât ți-e vrerea mai pe bune,
Cu cât mai mare ți-e etatea.

Cumva ar fi mai bine; \"copii din flori/ Ajunse-n stadiul să dea rod\"?, pentru că poanta vine din flori, nu din copii. Părerea mea.

Cu respect F Abel

Frumoasele ne spală nouă ochii,
Când ne prezintă-n poante și volute
Modele de taioare și de rochii
Și (în subsidiar!) de parașute
(Tataia)

Într-adevăr, ne spală ochii
Dar, după cum le este felul,
Prin încrețirea de sub rochii,
Ne curăță și portofelul.

Deși știu că-i o greșeală
Am o îndoială grea:
Care-i limita normală
Și de unde-ncepe „prea“.
(Tataia)

Cred c-a fost ceva prea mult,
Ori prea des, ori prea oral,
Ori prea multum în tumult;
De se-oprea, ceva normal!

Cum toți dorim perfecțiunea, și a noastră dar și a altora, vreau să sesizez că mie îmi pare accentul căzut antiRodean pe \"DEși știu\". Aș opta pentru varianta:
Știu că este o greșeală,
Dar și îndoiala-i grea:

În rest, excepțională, mereu m-a frământat întrebarea, dar nu m-am gândit să o pun pe versuri.
F Abel

O fi el mic, dar, e voinic
Nu e ca cel prăjit pe plită,
Au gâtul strâmt - nu-i micul mic -
Acei ce nu pot să-l înghită.
(Ruse Ion)

N-am decât un adevăr să zic
Pentru-a națiunii luminare:
E normal să fie gâtul mic,
Dup-atâția ani de sugrumare.

Ba, unii, chestie firească,
Nu mici ar digera, ci pietre,
Că n-are ce să le oprească.
Gândește-te la Roman Petre...
(GPI)

Ba, nea Petrică, știu precis,
Nu l-ar lua pe mic în gură,
Că, din motivul ce l-ai zis,
I-ar nimeri pe sub centură.

De-acum să nu mai înghițim
Nici carne, nici măcar un os,
Sătui până în gât să fim
De socotim de sus în jos.
(Calimero)

Ba, noi am înghițit destul,
Nu meritam din nou un hap;
Că, de atâția ani, sătul
Eu sunt. Chiar până peste cap.

Noi, cu păpica, nu avem noroc.
Îmi amintesc c-acum vreo zece ani,
O Ciorbea ne-au servit. La fel ca Boc,
Le-a stat în gât, la unii, câțiva ani.
(Goea Maria Daniela)


Nu-i sățioasă-o Ciorbea pentru noi,
Se tem că ne-ngrășăm și ne vom pierde,
Că nu ne-au săturat cu-n Văcăroi,
De-aceea ne-au trecut pe Frunzăverde.

S-au risipit toți papagalii.
În seara-aceea, am murit.
Plângeau ai mei și liberalii,
Plângeam și eu, nelămurit.

Eu știu c-am țopăit mai bine
Decât aleșii noștri, toți;
Dar ce sondaj poate susține
Un prost mai mic decât alți hoți?

Mă va durea mult prea departe,
Până-n adânc de Adrian
Că e corect, pe de o parte,
Dictonul iliescian.

Și, poate, DNA, cu-n par,
Va face, voi, să apucați,
Alegeri drepte sau măcar
Patricienii vânturați.

Dacă toată munca ta-i,
Să rimezi \"praf\" cu \"zaraf\",
Zău, mai bune combinai
O manea cu Van de Graff.

Cowboy, noi prea de mult ne facem că plouă la depărtarea noastră de epigramă și, mai ales, a multor alții care au prea puțină inspirație și epigramele și replicile lor nu fac cinste epigramei în general. Fiind un bun epigramist, este inutil să repet ceea ce știm cu toții: epigrama are trei versuri pregătitoare, și o poantă finală care întoarce la 180 grade sensul inițial. Nici eu nu respect aceste reguli de regulă, dar aici e prea clar că poanta e doar o transfigurare a versului trei și nu schimbă cu nimic contextul inițial. Bănuiesc doar că ai vrut să te referi la logoreea pantagruelică a maestrului Zarafu, care, în calitate de legendă și bibliotecă vie, nu lasă pe nimeni să deschidă gura decât pentru a râde și a striga \"bravo!\". Eu, despre dânsul aș zice:

Zarafu,-n stilul lui, vivace,
Când logoreea-l obosește,
Cu un efort imens, el tace.
Și,-atunci, despre tăceri vorbește.