Florentina-Loredana Dalian

Veronica, aceasta măcar este una imaginată. Dar ia închipuiește-ți ce am simțit eu când am ascultat un interviu cu Părintele Teofil Părăian (nevăzător din naștere), care povestea amuzându-se și cu destul umor (dar eu, când îmi amintesc, îmi vine să bocesc de fiecare dată), cum, copil fiind, obișnuia să cadă destul de des într-un beci. Adeseori doar visa că a căzut în beciul cu pricina, iar când se trezea o striga pe mama să-i spună că a căzut. Aceasta îl asigura că a visat și că se află în patul său. Părintele încheie mărturisirea astfel: „Și eram atât de fericit că sunt în pat!”. Abia ascultând această poveste adevărată, am înțeles că orb fiind și mai ales copil, nu poți realiza că te-ai trezit dintr-un coșmar. Noi ce facem când ne trezim după ce visăm urât? Deschidem ochii, privim lumea, obiectele din jur, vedem masa, patul, etc.
Îți mulțumesc pentru semnul lăsat!

Anda, fragmentul nu l-am trăit aievea. Sau poate da. Ca să înțelegi ce vreau să zic, îl voi cita din memorie pe Marin Preda răspunzând întrebării „Cât e adevăr și cât ficțiune în Moromeții?” : „Faptele, oamenii și locurile sunt inventate. Trăirile sunt toate adevărate”.
Așadar, nu poți scrie despre ceva ce n-ai trăit cu sufletul. Dar poți imagina întâmplări nepetrecute.
Mulțumesc de trecerea ta, mereu caldă. Și să știi că și mie mi-am smuls o lacrimă. :)

Am citit cu stupoare comunicatul de mai sus. Este normal ca profesorii/ învățătorii să ceară drepturi, ca orice altă categorie profesională. Și le meritați (sub rezerva comentariului meu anterior, anume că numai unii o merită, nu revin). Dar, Vali, înafară de drepturi ale voastre, ce altceva ați mai solicitat pentru îmbunătățirea învățământului și ridicarea calității acestuia, pentru adaptarea programelor școlare, pentru asigurarea unei stabilități când vine vorba de examene (că sunt zăpăciți atât copiii cât și părinți) etc.? Nimic. Așadar eu sunt lămurită: dacă nici cei în măsură să o facă, să insiste asupra acestui lucru, nu o fac, ce așteptăm de la guvernanți? Pomană, da?
Să vă ajute Dumnezeu, iar copiilor noștri să le ajute să fie sănătoși, că de învățat or învăța ei cum pot (e bine știut că românul e una dintre cele mai adaptabile nații).
Noroc bun! (Asta vrea să spună că ce mi-e școala ce mi-e mina, tot atâta importanță li se dă).

Doamne ajută, bine zis! Că, în afară de El, nu prea văd pe alții ajutând. Nimic de zis, dragă Vali, articolul tău conține informație bine structurată și se vede că e scris din perspectiva celui direct interesat și pentru cei interesați (a dascălilor). Dar eu îți vorbesc din perspectiva părintelui. N-am văzut în punctele enumerate mai sus niște chestiuni de care parcă ne temem să vorbim: anume că un mare procent dintre dascăli n-ar trebui să se apropie la doi metri de poarta școlii (vorbim așadar de un control psihologic riguros, nu așa cum se face și cel de la școala de șoferi), că există destulă incompetență, cadre didactice formate în așa zise universități la (mare) distanță, etc. De ce nu se discută de o selecție adecvată a cadrelor didactice? Sunt sigură că la o selecție atentă, jumătate dintre ele ar trebui să se apuce de vândut zarzavat în piață, iar celeilalte jumătăți i s-ar dubla salariul (fără efort de bugetul de stat). Doar că cei care rămân ar trebui să pună osul la muncă, nu 20 de ore pe săptămână, ca lăuzele, ci 40, ca tot omul sănătos și normal. Să nu-mi vorbești de stresul cauzat de lucrul cu copiii, că îți enumăr dintr-o suflare cel puțin alte cincizeci de meserii mai stresante.
Sper că n-am supărat pe nimeni, dacă da, tu ești de vină, că m-ai instigat.
Concluzia ar fi să lase domnii și doamnele din parlament discuțiile și să treacă la fapte. Că de vorbe și vorbitori nimic-făcători e lumea plină. Am zis! :)
PS Am toată stima pentru acei care sunt cu adevărat dascăli, am avut parte de câțiva de-a lungul perioadei de școlarizare, cărora le voi purta o amintire frumoasă toată viața. Poate tocmai de aceea sunt revoltată, că nu e drept ca astfel de oameni, de profesioniști, să stea alături de și să fie retribuiți ca și cei care nu pot fi numiți astfel.

Poate nu întâmplător acest text a fost postat în ajunul Duminicii a 12-a după Rusalii, când la Sfânta Liturghie a fost citită din Evanghelia după Matei pilda tânărului cel bogat. Prelucrarea e interesantă, iar textul bine scris. Comentariile sunt de prisos.
O mică observație totuși, referitoare la exprimare: în vreo trei sau patru locuri se repetă deranjant o cacofonie, asocierea „Lică că...” sau „Lică ca”. Aceasta poate fi ușor evitată, prin reformulări mai atente.

Mie mi-a plăcut această poezie, chiar dacă nu știu să-mi justific preferința. Este o poezie cu imagini simple, dar care țintesc spre o „inimă/ făcută pachet/ ticăind agonic/ într-un bagaj de mână”, pe care am să-l arunc peste bord.
Felicitări!

I-am uitat pe Ion Diviza, Virginia Popescu și sigur mai sunt și alții care nu-mi vin în minte acum...

...că n-ai avea timp! Haiku-ul nu cere timp, doar inspirație, talent și ceva studiu. Vezi că nu sunt puțini epigramiștii care scriu haiku (la fel de bine ca epigrama), vezi Marinescu-Puiu, Dan Norea și, mai nou, Gârda și Rodean. Asta că să-i amintim doar pe cei din cercul nostru de cunoscuți, fie și virtuali. Așa că, ce mai stai? :)
Mulțumesc de semn, bucuroasă că ți-a plăcut.

Grea limba asta română! Am vrut să spun „cele două planuri nu prea au de-a face UNUL CU ALTUL”. Scuze...

Ștefan, mă bucur că-mi spui asta. M-am tot frământat, la gândul că cele două planuri nu preau de-a face una cu alta. Iar acum mă frământ cum să fac să plasez „poarta” în ultimul vers.
Mulțumesc!

Vali, eu am spus destul de clar că nu am fost afectată direct de mineriade. Nici oamenii ăia nu se luau de oricine, dacă nu erau provocați în vreun fel. Treceam la mai puțin de jumătate de metru de ei, dar îmi vedeam de ale mele (am fost unul dintre tâmpiții care se duceau la școală, la examene, laboratoare, etc., atunci când alți studenți pierdeau vremea prin piața Universității). Cî nu știu la ce mi-a folosit, asta-i altceva. Nici nu consideram că trebuie să-i ocolesc pe mineri, să-mi schimb traiectoria de zi cu zi datorită lor, dar nici nu i-am provocat (fie și numai cu priviri ostentative). Acea colegă ȘTIA ce face, când și-a luat chipul lui Rațiu la purtător. Eu am fost odată mușcată de câine, dar nu din vina bietului animal, care a făcut ce știa să facă. Ci din vina mea, care am nesocotit cunoștințele pe care le aveam despre aceste animale minunate. Am făcut două greșeli consecutive, deși și eu știam ce fac și care ar urma să fie rezultatul. Voila!
Acum să ne-nțelegem, nu iau apărarea nimănui. Cu atât mai puțin a celor violenți. Dar fiecare dintre cei care au trăit anumite evenimente deține o parte de adevăr. Și acela trebuie spus. Dacă mă duceam în Piață, probabil altul era adevărul meu:)

În perioada mineriadelor, eram studentă, în București. Nu m-am dus în locul lor de adunare, datorită structurii mele care-mi dictează să evit nu pericolul, ci zgomotul, violența, vulgarul... Deci nu știu ce s-a întâmplat acolo. Totuși, treceam aproape zilnic printre ei, în drumul meu dintre cămin și facultate, care avea o scurtătură, prin Gara de Nord. Acolo erau înșirați mineri din loc în loc, cu bâte, mă rog, cu tot arsenalul. Deși era lesne de observat că noi eram viitori intelectuali (măcar după mapele pe care le târam după noi), n-am avut „onoarea” s-o încasez. În schimb, una dintre colege, al cărei tată era primar în unul dintre sectoarele capitalei, a fost ciomăgită. Nu pentru că tatăl ei era primar (asta n-aveau de unde să știe minerii), ci pentru că purta o sacoșă cu PNȚCD și chipul lui Ion Rațiu:)
În orice caz, nu ei au fost de condamnat, ci aceeia care i-au îndemnat la astfel de fapte, ba încă le-au mai și mulțumit.
Cât despre munca pe care-o prestează (sau mă rog, o prestau)în subteran, tot respectul!
Mi-a plăcut cum ai scris articolul, Vali, deși el prezintă o realitate dureroasă. Acum vreun an cred, am văzut la Tv un reportaj despre Valea Jiului. Am plâns și n-am putut dormi. E mare păcat... Așa cum, fără să știi, am plâns pe drumul către Slobozia după ziua în care ne-am întâlnit la Constanța și mi-ai povestit într-o doară că acei copii pe care îi aveai în tabără nu știau ce să cumpere cu banii, în afară de gume și suc, pentru că nici măcar nu știau ce sunt toate produsele expuse. Mă tem, însă, că plânsul meu n-ajută pe nimeni.
Eu nu mai vreau să am de-a face cu tine, decât dacă mă faci să râd. Glumesc:)
Te felicit și eu pentru articol, dar nu pentru curaj. De ce curaj e nevoie să scrii asta într-o țară liberă, cu libertatea cuvântului garantată? Sau poate mă înșel?

Îmi este extrem de greu să imaginez motivele cuiva de a plagia. Mai mult, naivă din fire, citind și eu „Proasta de Claudia” (carte care, culmea! a fost și premiată), am dat crezare poveștii cu pariul la momentul aflării ei, spunându-mi: ”Ce nevoie ar avea un autor care scrie atât de bine sa plagieze?”. Căci, recunosc, n-am identificat plagiatul din Camus, despre care ne aduce la cunoștință domnul Petria. Rămân cu un gust amar, cu atât mai mult cu cât am avut ocazia de a-l intâlni pe domnul Podaru și de a-i încredința cartea mea de debut spre publicare editurii pe care o conduce. L-am perceput ca o persoană onestă, ceea ce și este (sau pare a fi), dacă ar fi să excludem această poveste cu plagiatul. Care, indiferent de la ce a pornit, e condamnabil. Chiar și ca glumă, e destul de deplasat să te apuci a plagia. Păcat! Eu încă mai cred în oameni, în cinste și onoare. Până la proba contrarie...

Florin Rotaru, de când ofițerii sunt poeți? :)Ai scris un senryu - cam sadic, ce-i drept - așa că te sfătuiesc să continui.
Ștefan Ciobanu, de când poeții sunt umoriști? :) Coasa ta se pare că-i tare ostenită!
Vă mulțumesc. Variantele voastre zâmbărețe mă pun pe gânduri. Adică ce-ar fi să mă las de haiku și să mă apuc de scris senryu?

Am văzut că cereai, într-un comentariu la un alt text, informații despre haiku. Chiar nu știi de site-ul ăsta? http://romaniankukai.blogspot.com/
Timp să ai, că informații sunt gârlă. Direct de la cei avizați. Succes!

Felicitări, Tincuța, pentru apariția cărții! Cred că se scrie puțin în zilele noastre, pentru copii. Poeziile sunt pline de candoare și mici învățături. Eu aștept în curând și o carte de proză. Gândește-te și la noi, ăștia mari! :)
Frumos gestul Teodor, felicitări!

Deși nu am fost de la început, din câte am reușit să constat privind fețele „persoanelor vârstnice”, eu am rămas cu impresia unei tristeți din care cu greu ceva ori cineva i-ar fi putut scoate. E drept că nu te poți aștepta să găsești mare veselie într-un azil... Acum vreo patru ani, când am scris seria „Azilul” (din imaginație, desigur, fără să fi călcat vreodată într-un azil), am construit niște personaje vii, dornice de a-și împărăși poveștile, nerăbdătoare să comunice. Dacă acum m-aș fi apucat să scriu, alta ar fi fost optica.
Totuși, inițiativa Clubului Umoriștilor a fost lăudabilă. Cel puțin intenția a fost bună. Și dacă măcar o urmă de zâmbet a fost făcută să răsară pe fețele triste, tot se poate spune că scopul a fost atins.
Acum, Dane, am să te cert. De unde ar fi trebuit să știu că ați hotărât să donați cărți? Cred că m-ai văzut cărând după mine o geantă neagră. Ce crezi că aveam în ea, bombe? Dar, neștiind că și ceilalți au oferit cărți, mi s-a părut deplasat să le scot eu din geantă. Chiar dacă le luasem cu mine în acest scop. Mai multă organizare, șefu! :)
Florine, și pentru tine am o vorbă: din pachetul ăla de cărți, lipsea și un valet de verde:) Epigrama o construiești tu.

Anunțul în loc de anunul.

Pentru că ai adus vorba de festivalul de umor cazon de la Sibiu, nu am primit încă o înștiințare oficială. Sau aceea s-a considerat ca fiind anunul făcut de tine printr-un comentariu la un text pe agonia? Întreb mai ales pentru că eu dintotdeauna am susținut că militarii sunt mai riguroși decât civilii. Și n-aș vrea să-mi schimb impresia. Ori asta nu e valabil pentru cei care ies cu Ordonanțele? :))

De-i prima sau a patra oară,
O întrebare mă irită:
Cum toți băieții se însoară,
Și numai Ruse...se mărită?