Florentina-Loredana Dalian

Un sfat prietenesc- roagă-te să nu citească Mihaela textul ăsta. Depinde dacă e înzestrată cu simtul umorului. Altfel ar putea interpreta fantezia ta drept dorintă de a-i lua locul. Cât despre text, îmi place. Si ideea si modul în care ai exploatat-o.

Multumesc si eu! Dacă tot e pe alese, eu vreau toporasii.

Da, e prea frumos sentimentul ca să nu încerci si o poezie la înăltimea lui. E bine să mai încerci.

Cu tine, viata pare mai usoară. Când o să mai stau la rând să-mi plătesc taxele, o să-mi amintesc de Sache Contribuabilul cu punga lui cu tot si-am să mă râd în nasul ălora care asteaptă plecăciuni si cârnati ca să-ti ia banii. Bravo, Sache! Dă-i înainte!

Si tu iar m-ai emotionat cu lacrimile tale, ce suflet ai? Nu stiu dacă ai citit “Conversatii cu Dumnezeu“, era acolo o teorie îndrăzneată referitoare la suflet. Cum că un singur suflet ar învălui mai multe trupuri, mai că-mi vine-a crede. Mă bucură si comentariul tău privind forma textului. La re-citiri, cum zici! L

Subiect interesant si manieră de prezentare originală. Mi-a plăcut, putin fortat mi s-a părut doar finalul (ultimele două fraze) dar nici eu n-am o idee mai bună despre cum ar trebui să sune. E trist textul ăsta, de fapt tristă e inutilitatea zbuciumului în goana după acumulări materiale.
Ca si acele amintiri păstrate inutil prin sertare, de care ne agătăm, nici noi nu stim de ce. Întotdeauna m-au impresionat lucrurile rămase în urma celor dusi, precum si amprenta lor pe acestea, încă simtită. Cineva spunea “Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit“.

În loc de vin ti-ai luat bilet
Însă la schimbul cu pricina,
Cum fetele te-au tras în piept,
Ti-ai înjurat, nervos, vecina

Da ieftine amintiri mai ai, bre! Un leu bucata? Nu te crez, zi “pă ochii mei!“ Dacă ti-a mai rămas vreuna prin vreun sertăras, dă-mi-o mie, îti dau pe ea doi lei cincizeci, vezi ce finete de fată sunt?
Lăsând gluma, Sorine, mă bucur că ti-a plăcut si te astept de fiecare dată cu comentarii sincere, chiar si atunci când nu-ti place. Sau poate, mai ales atunci. Spune ce nu-ti place, cu toată gura, că nu pari genul obisnuit cu farafastâcuri. Toate bune! L

Hei, “domnule A“, esti de comă! Comic, adică. Cum Dumnezeu îti vin ideile? Din viată, stiu, dar cum reusesti să scrii atât de frumos si cu atâta umor despre banalitătile contemporane? Hai, plizu-te, luminează-mă si pe mine!

Îmi place cum scrii. Textul mi se pare si frumos si profund, totodată, doar titlul pare putin neinspirat, dar asta nu contează. Vreau să te mai citesc.

Ce spui, că nu te-ai pricepe să redai la fel de bine? S-o crezi tu! Atâta vreme cât scrii poezie (e mai greu decât să scrii proză, după părerea mea), cât scrii poezie frumoasă, nici să nu te gândesti că n-ai reusi! Iar amintirile îngropate, lasă-le acolo doar în măsura în care nu te mai urmăresc. Dacă da, scrie, reusesti mai usor asa să scapi de ele. Multumesc pentru comentariul tău minunat! Stii, la fel ca si tine, nu m-asteptam să placă.

M-am întrebat mereu de unde vine inspiratia haijinilor (parcă asa se numesc scriitorii de haiku), de unde atâta putere de sugestie din doar câteva cuvinte care mai trebuie să să fie-ngrădite si-ntr-o terorizantă formă fixă? Primele haiku pe care le-am citit au fost cele scrise de Serban Codrin (acum niste ani) si, ca urmare, nu mă mai multumeste orice, dar acestea trei mi-au trezit fiori si stări trăite demult, pe care doar anumite mirosuri le reînvie. Multumesc!

Acesta este cel mai frumos si mai încurajator comentariu pe care l-am primit vreodată. Dacă va fi vreun prim volum de amintiri cândva, ti-l voi dedica, tie si acelei persoane care m-a sfătuit pentru prima dată să scriu si datorită căreia am avut curajul să public pe acest site. Multumesc

A se citi “masculi“ în loc de “mascululi“. Graba e de vină.

Nu prea văd femei înghesuindu-se să te comenteze. Am să-ncerc eu, cu riscurile de rigoare. Mi-a plăcut eseul tău, chiar dacă ai exagerat pe alocuri, am înteles ce vrei să spui. Cel mai mult mi-a plăcut ideea aceea- să nu se considere bucătăreasă si “dacă există bărbati cu astfel de vise ar trebui degradati“. Din păcate, sunt multe femei care consideră că-si pot cuceri definitiv bărbatul cu “ o ciorbită si o tocănită“. Mie asta mi se pare o jignire la adresa ambelor sexe (ea nu-i în stare de altceva, iar el nu se gândeste decât la mâncare. Rău ar mai arăta lumea, zău, dac-ar fi asa!). Am înteles si visul tău si visul de veacuri al tuturor bărbatilor, desi recunoaste si tu e greu ca femeile să-l realizeze în conditiile în care trebuie să îndeplinească prea multe roluri (si mi se pare că l-ai uitat pe cel de angajată model, care s-aducă si bani acasă, nici să nu se culce cu seful si, musai, să nu dea semne de oboseală după o zi de muncă). Oricum, vreau să-ti spun, asa ca o încurajare că sunt si femei care se apropie cât de cât de ideal si mai important decât toate e că-si doresc. De fapt, acestea sunt singurele fiinte care-si merită numele de femei. Mie mi-e ciudă că suntem toate băgate în aceeasi oală, în fond, asa cum spunea un personaj de-al lui Camil Petrescu, persoanele de sex feminin sunt împărtite în două categorii clare si distincte- femeile si femelele. Tu te-ai referit în text la acea categorie, mai numeroasă din păcate, cea a femelelor, iar idealul pe care l-ai imaginat tinteste FEMEIA. Din păcate, si bărbatii se împart tot în două categorii- bărbati si mascululi. Iar bărbatii, ca si femeile, sunt foarte rari. Dar îi deosebesi de departe.

Sper c-ai înteles cum stau treburile cu “ziua de luni dimineata“. Asta ar trebui să te pună pe gânduri, m-am repezit la textul tău înainte să-mi beau cafeaua. Abia după ce-am trimis comentariul, mi-am dat seama de exprimarea mea doctă si-mi venea să-mi zic cum îmi spune fiu-meu când ridic din umeri la vreo întrebare încuietorare- “si mai zici c-ai făcut 17 clase!“.

As fi vrut să zic si eu ceva pe-aicea, dar mi-au luat-o altii înainte si-au folosit toate cuvintele. Asa că mă multumesc să te salut, să-ti multumesc pentru portia de zâmbete (într-o zi de luni dimineata e mare nevoie) si să-ti spun că te mai astept. Lore

Multumesc de citire si de sfaturi.
Subiect interesant spui? E vechi de când lumea, doar cadrul, decorul e altul. Cred că fiecare din noi purtăm în suflet fie o balerină fie un soldat, iar uneori chiar inversăm rolurile. Cât despre forma textului, nici nu mă gândesc să rearanjez frazele. Ce-am vrut să transmit prin acesta, e o idee, un mod de a iubi, din toate timpurile, din toate lumile, dar pe care, din păcate putini îl cunosc.
În nici un caz n-am vrut să scriu o poveste, cu introducere, cuprins si sfârsit (fericit cum spui). De aceea, ordinea frazelor mi se pare absolut nesemnificativă. Acest text nu se vrea o naratiune (ce mai subiect de telenovelă ar fi iesit, nu-i asa?) ci, mai degrabă, descrierea unui suflet, a unor destine care ar fi putut fi..
Tocmai asta am si urmărit- din frânturi de idei, din fraze aruncate ici colo, să răzbată cu fortă puterea unui vechi si totusi parcă mereu nou sentiment. Dacă n-am reusit, îmi pare rău, voi încerca eventual cu alt text, dar ăstuia nu-i fac nici o modificare si nici nu îl voi dezvolta. Îmi place asa cum este.
Astept, în continuare observatiile tale. Numai bine!

Dacă lumea în care trăim nu ne place, intoleranta e cauza. Ne-am obisnuit să împărtim lumea în mod artificial, după te miri ce criterii (albi, galbeni, negri, români, americani, tigani, femei si bărbati, intelectuali, tărani, muncitori, crestini ortodocsi, crestini catolici, necrestini, musulmani,etc. etc.) si considerăm absolut necesar să ne mâncăm între noi, uitând că, în ciuda atâtor diferente care ne separă, până la urmă suntem la fel- la fel ne nastem, la fel iubim, la fel suferim si, în sfârsit, la fel murim.
Ce spune Zorba? (redau aproximativ, din memorie, desi folosesc ghilimelele, posibil ca textul să nu fie foarte exact)
“ Când eram mai tânăr, obisnuiam să împart lumea în turci, bulgari, etc. Acum îmi spun doar- ăsta e om, ăsta nu e om. Pe măsură ce îmbătrânesc, nici măcar asa nu mai gândesc. Îmi spun că suntem cu totii la fel, de vreme ce sfârsim în acelasi mod- hrană pentru viermi“.

Of, Sorine! Ti-as da alt sfârsit, dar nu la povestea mea, care nu-i decât o poveste, ci la a ta, care mai doare si-acum. Dacă vrei totusi, uite... Prima dată mă gândisem să las o bombă să cadă peste clădirea Operei, să-i trimit pe-amândoi, de mână, “unde nu-i nici durere, nici întristare“, dar mi s-a părut prea banal. Si nici finalul ăsta nu ti-ar fi plăcut. Apoi, vezi bine si tu că mult mai des se-ntâmplă-n viată asa, unul spre nord, altul spre sud. Curaj, Sorinel, e mult de trăit, e mult de iubit în viata asta!