FLOARE PETROV

ca trunchiul de copac bătut de vânt trăiesc cu viermi sub scoarță mă secătuiesc de toate armoniile, de fermecat avânt de toate splendorile pe care le iubesc. când se pornește furtuna din

timpul alunecă pe raze de stele e spectacol cu magice ninsori fulgi se topesc în palmele mele sunt atât de fragili și ușori. e iarnă și-ți cânt o colindă cu cai năzdrăvani ce zburdă pe

meditez deșertăciunile până la absurd într-o auroră pogorâtă în suflet în grădina cu speranțe să mai zburd printre fluturii îndepărtați de urlet. fioruri infinite îmi străbat ființa seva

dependență de lumină locuiesc în vers cu pereți de idei și tavan de cuvinte am percepții clare despre univers luceferi poetici freamătă în minte. fac ascensiuni pe munți de poezie logodită cu

iubite te ador cum țărmurile marea și te iubesc cu toată disperarea te prețuiesc cum nimeni nimeni altul cum păsările-n zbor slăvesc înaltul. eu te iubesc ca soarele pământul ca trandafirul ce

s-au întors cocorii la cuiburi iubite ninși de doruri pe aripi măiastre cântece se extind pe câmpii înflorite cerul îi acoperă cu iubiri albastre. e primăvară în vis și în dor zâmbetele

se scurg din cer vise desferecate cu nimb de lumină din stele croit mintea se umple cu gânduri fermecate ca un răspuns karmic la tot ce-am iubit. mă întreb retoric dacă mai există pentru

zestrea cu versuri o păstrez în cufăr o feresc de carii și de avide molii am învăluit-o cu mireasmă de nufăr alături de ele nu încap orgolii. mă încred că versul mă va duce departe cu aripi

prin cartierul meu zboară pescăruși ei caută iubirea zărilor albastre păcat că pe străzi bântuie trepăduși care murdăresc luminile sihastre. de-aș putea zbura ca pescărușul deasupra mării

târziu în noapte reușesc să adorm mă adâncesc în visul vast ca universul senzorial miraculos și multiform pentru iluminare îmi continui demersul. tot ce am nevoie îmi dă universul am pentru el

știri alarmante m-au umplut de nervi prețul vieții a crescut enorm s-au înmulțit ai morții servi timpul s-a degradat este diform. la trenul speranței azi schimb macazul să mă ducă pe drumul

poeții mă desăvârșesc în aspirații mă mlădiez cu conștiintă dansantă iubirea cordială revelează grații cu melodii serafice inima e vibrantă. toată existența mea devine poezie lumea de

trăiesc expansiunea în paradisul sacru muzici mă transpun intro suavă primăvară izvoarele iubirii nu știu de simulacru curg cu generozitate în întreaga țară. gândirea exprimă o existență

frunzele căzute-mi inspiră nostalgia peste caierul vremii s-a așezat ceața tu lună mohorâtă destrami toată magia luminilor de vară ce-mbujorează fața. mi-e dor de zilele pline de rouă cu flori

fără iubire viața nu ar avea rost fără iubire florile nu ar avea parfum minune trăită și-n petreceri și-n post printre slendori și-a croit sublim drum fără iubire timpul ar fi rai pustiit ca

pe un țărm de vis sub un cocotier îmi întind prosopul țesut cu fantezie din valuri turcoaz spuma de poezie am să o răspândesc la mine-n cartier. în brațele soarelui mă simt răsfățată flămândă

contribuabilă pentru eternitatea violetă, eu mica intreprindere dau cerului raport cotidian. un neastâmpăr, o mirare mută zerouri din veac de aramă, m-au obosit minciunile despre veacul de

sunt un foc de tabără printre poeți adesea mă aprind dintr-o scânteie mi-e drag să-i știu voioși și iubăreți emoții senzuale se scurg din condeie. nu mă stinge nici ploaia nici răul flăcări