FLOARE PETROV

ai venit ca un înger când nici nu credeam că lui Dumnezeu îi mai pasă de mine ce fericită sunt prieten să te am plin de aleanuri de prevestiri senine. cum știi tu să-mi aduci cerul

am strâns înțelepciune- infinită avere cuvintele mi-au fost mângâiere, alean și o credință mare care mi-a dat putere să pătrund în lumină an după an. consoane și vocale se scurg din

călătoresc cu visul printre ceruri albastre la fântâni arteziene cu ape pure turcoaz timpul ascunde-n mine apucături sihastre la rădăcina gândului îngrop negru necaz. Sânziene mă cheamă să

iertarea e ca floarea cu mireasmă adoarme furtuna din sufletul meu face iubirea să cânte în plasmă cheamă fluturii să zburde-n decolteu. iartă-mă Doamne dacă am vreo vină nu am ură în mine

mă las hipnotizată de un magician mă duce în odaia cu multe oglinzi în fundal aud acorduri de muzician ca să estompeze tristeți de suferinzi. la umbra brazilor simt iar relaxare admir

îmi este inima resemnată zglobie romanța resemnării o cântă în taină ea nu vrea să știe de xenofobie sângele o încălzește că o haină. inima îmi zâmbește în ecografie când soarele răsare

știi iubitule ce cred că am fost noi două curcubeie după rare ploi am răspândit în lume culoare și vieții i-am dat multiplă valoare. zilnic iubite mă gândesc la tine m-aș bucura să știu că îți

Doamne cred că încă mă mai vezi cum trec de la extaz la agonie. pe rețele plâng și suspină aezi timpul este aspru fără armonie. văd la știri ce drame se petrec în lume și în țara mea

mă răzvrătesc în calea abisului uman în lumea asta este multă violență să se îndure de acest popor mirean mă rog la Dumnezeu pentru clemență. la poarta paradisului vreau armonii caut conceptul

România scumpă și frumoasă este grădina maicii Dumnezee zâmbesc lumini în fiecare casă pe râuri mândre curg melopee. Carpații domnesc sub libere zări codri etalează coroana grandioasă în artă

trăiesc dulcele haos exaltată beție fiorii dansului îmi circulă prin sânge pe cerul fericirii lumini o feerie flacăra tristeții din temelii o stinge. erosul primordial derivă-n

ca trunchiul de copac bătut de vânt trăiesc cu viermi sub scoarță mă secătuiesc de toate armoniile, de fermecat avânt de toate splendorile pe care le iubesc. când se pornește furtuna din

timpul alunecă pe raze de stele e spectacol cu magice ninsori fulgi se topesc în palmele mele sunt atât de fragili și ușori. e iarnă și-ți cânt o colindă cu cai năzdrăvani ce zburdă pe

meditez deșertăciunile până la absurd într-o auroră pogorâtă în suflet în grădina cu speranțe să mai zburd printre fluturii îndepărtați de urlet. fioruri infinite îmi străbat ființa seva

dependență de lumină locuiesc în vers cu pereți de idei și tavan de cuvinte am percepții clare despre univers luceferi poetici freamătă în minte. fac ascensiuni pe munți de poezie logodită cu

iubite te ador cum țărmurile marea și te iubesc cu toată disperarea te prețuiesc cum nimeni nimeni altul cum păsările-n zbor slăvesc înaltul. eu te iubesc ca soarele pământul ca trandafirul ce

s-au întors cocorii la cuiburi iubite ninși de doruri pe aripi măiastre cântece se extind pe câmpii înflorite cerul îi acoperă cu iubiri albastre. e primăvară în vis și în dor zâmbetele

se scurg din cer vise desferecate cu nimb de lumină din stele croit mintea se umple cu gânduri fermecate ca un răspuns karmic la tot ce-am iubit. mă întreb retoric dacă mai există pentru