FLOARE PETROV

mă topesc treptat ca un fiord focul din mine nu-l mai pot stinge m-aș ascunde de el la Polul Nord sperând că răul îl pot învinge. o ploaie sfântă cerșesc acum la poarta cerului

de-o vreme blestemată ca lumânarea ard sufletul meu este pe jumătate stins am rămas povestea prea tristului bard ecoul ei răsună departe-n necuprins. nu credeam timpul să-mi fie inamic să mă

se menține vie flacăra pasiunii noaptea ne găsește îmbrățișați romantismul crește în lumina lunii vise energizează timpii minunați. iubirea noastră se extinde la stele soțul meu este mereu

sunt extaziată m-am împrimăvărat și eu muguri de gânduri cresc în chimia de atomi culori vesele se scurg una în alta mereu desen cu flori și fluturi cu înverziții pomi. concertul de mierlă m-a

în răsărituri magice mereu am renăscut cu o dragoste pură am atins universul credința de argint a fost ca un scut luptând cu tristețea să-i găsesc reversul am împletit și noaptea muzica și

mă trezesc în zori cu chef nebun de viață cafeaua cu miere dă startul zilei lumina se așează cu zâmbet pe față apoi se oprește pe albul pur al filei sute de gânduri se avântă spre cer ca un

de mână cu tine la greu și la bine suntem doi nebuni îndrăgostiți culegem din stele doar clipe senine care să ne facă mult mai fericiți. în curtea visului ne prindem la horă cu prieteni dragi

brazi împodobiți strălucesc în decor zăpada bucuriei s-a așternut pe creste eu azi dezleg enigma unui zbor spre infinitul magic de poveste. trăiesc magia sfârșitului de an toți anii trecuți

viața își extrage energia din iubire țesătura luminii sufletul îmbracă timpul mi-e prieten mereu mă împacă dacă vre-o problemă mă scoate din fire. rapsodia primăverii la inimă ajunge arterele

armonii grațioase- dansuri în lumină o lume fără durere și fără păcat curg seninătăți din dominația divină ce fericită sunt cu suflet împăcat. îmi purific inima cu simfonii cu Mozart și Bach

ore lungi petrecute la masa de scris deschid noi orizonturi în ființa mea acolo e și muza cu poemul promis acolo e norocul să am propria stea. luna e vrăjită albă ca o mireasă cu trena de

în rugul nesfârșit al unui vers arde mâhnirea arde framântarea să fiu și eu lumina acestui univers îmi aduc în suflet depărtarea. din rana mea de doruri și iluzii curg stropi de mirări

port iubirea-n piept ca pe-un medalion bătut cu diamante și smaralde fug de tristețe precum un campion magii se cuibăresc între săruturi calde. trăiesc printre scorpii și cameleoni își schimbă

știu, eu mie nu-mi mai aparțin de mult, adesea dorm cu capul pe o stâncă, însă muțenia nu mai știu s-o învăț, exult, cineva îmi numără și picăturile de plângere adâncă. altcineva -mi întocmește

aștept cu nerăbdare viitorul caritabil să-mi dea și mie un strop de fericire să-i expun lumii sufletul notabil prin versul care captează strălucire. de o vreme emoțiile mele dau în clocot mă

aștept cu încredere o boare de vânt și o ploaie sfântă incendii să stingă groaza de foc s-a extins pe pământ nu credeam că vara poate fi nătângă. dar sper că Luna îl va răcori pe Soare ghețari

nimic nu mă poate opri din visare cu gândurile negre dau de pereți doar visul mă scoate din întristare să trăiesc mirajul acestei vieți. nu-mi mai e teamă de coșmarul negru știu că în zori