FLOARE PETROV

ocolesc cu grijă îngerii periculoși cu suflete precum vulcanii noroioși în lume sunt mulți oameni agresivi stăpâniți de edili ignoranți parșivi. dar eu încă mai cred în minuni cărări spre ele

bătătoresc poteci dar am mult de mers lumea asta-i mare plină de splendori poeții-s călăuze spre magic univers cerul meșterește mă ninge cu candori. în rodnicia viselor delicatețuri

în sufletul meu noaptea se furișează dar eu aprind luceafărul cu gândul val de lumină pe creștet îmi așează petrec în contemplare ore de-a rândul. în sanctuarul versului întâmpin stele chiar

corurile cântă la mulți ani România ceremonii exprimă amplă recunoștință coroane de flori destramă mânia glia e îmbrăcată în ie și catrință. dragostea de țară vibrează-n conștiință splendorile

poetul luptă mereu cu destinul doar cuvântul este arma lui transpune în slovă dorul, chinul și o ridică pe coama vântului. poetul este fiul pământului magic se întruchipează cu lanul de

intrați-mi în suflet sunt o amfitrioană sunt copleșită câtă lume încape pe fiece perete zâmbește o icoană poeți și filozofi să-mi fiți aproape. închiriați-mi inima ca un hotel dar nu-mi

nu persiflez lumea nu o batjocoresc învăț din toate și bune și rele lumini ample și umbre din mine izvoresc ca toate gândurile să jung la stele. eu nu am sculptat iubirea ca Brancuș am

într-o lume plină de pure vibrații eu rezonez cu poeți visători cu elan emfatic exprim incantații mă simt mereu atrasă de stele de sori. mă contopesc cu romantismul magic lupt împotriva

generații pier generații se nasc viața e fragilă precum un vreasc se rupe atunci când nici nu te aștepți și nu știi dacă poți s-o mai îndrepți. viață descoperită cu mari întrebări cu zile

cad ninsori cu sclipiri de argint este sărbătoare în regatul iubirii am găsit soluții să ies din labirint răspândind slove din taina vorbiri. brodez ideile cu fire de aur să las în urma mea un

las urme pe cărări doar de mine umblate fluturi îndrăgostiți îmi zburdă-n decolteu în răcori de mesteceni cu doruri înspicate se stinge-n mine focul de la Prometeu. limpede oglindire în izvorul

sufletul meu nu știe de înfrângeri conștiința trează a împlinit menirea doamne dumnezeule tu poți să mă fulgeri din inima mea n-o să piară iubirea. am concepții comode cu acceptarea sorții nu

cred că poeții sunt gardienii lunii îndrăgostiți de muze scriu opere de artă legați de stele cu virtuale funii sunt binecuvântați cu nobilă soartă. pe aripi de vânt străbat galaxii se umplu de

trăiesc prin rădăcini cu muzica sublimă avânturi melodice mă încânta ca versul lacrimi devin arzătoare și se exprimă într-o beatitudine pură ca universul. mă năpădesc ardori fericiri

vara îmi satisface setea de euforie triluri de ciocârlie îmi strecoară în suflet parcă aș fi câștigat la marea loterie bogată-s cu entuziasmul de răsunet. soarele îmi transferă energii

mă scufund în mine până în adânc să-i caut sufletului varianta mai bună mai puternic însă inocent ca un prunc să stăpânesc moștenirea străbună. găsesc în mine splendori din tinerețe când nu

mă desprind de visul cu aripi tăiate dar mă agăț de viața cu veche pasiune într-un colț de suflet lumini fermecate desenează literele dintr-o rugăciune. cern mirări brumate pe-a versului