FLOARE PETROV

știu că uneori viața este foarte nedreaptă produce mari dureri în ritm accelerat am îmbătrânit dar urc treaptă cu treaptă spre înțelepciunea universului curat. știu că fericirea este ca un joc

cerneala se evaporă la căldura silabei poezia se naște din dor și suspin ard gânduri uscate în flăcările sobei să nu simt în travaliu nici urmă de chin. îmi place să scriu inspirată de

Luna veghetoare pleoapele-și ridică lumina solară îi încălzește chipul sufletul meu un poem îi dedică sub aripile nopții visează și Timpul. un vis mă poartă până la Lună în înaltul cerului

din cortexul iubirii renasc în paragraf nu stau pironită ca o statuie inima îmi bate în film de ecograf își plânge tristețea bătută în cuie. eu m-am întors din zborul unor fluturi unde se

aș vrea să fiu vioară și tu arcuș cântecul vieții să-i bucure pe oameni moartea să îmi pară păpușe de pluș să nu mai arunce cu boală în nimeni. aș vrea să fiu pământul pe care pășești să mă

fă Doamne din lume un rai absolut cerul ne acoperă cu boltă albastră florile strâng rouă în potire de lut Lumina Învierii bate la fereastră. timpul se așterne pe al vieții făgaș laolaltă cu

am încredere iubite în dragostea ta porți în ochi limpezimi de izvor gândul tău e o aripă de stea când mă săruți pun la tristețe zăvor. mă învălui cu șoapte de iubire dulci și-mi amintești că

nimic rău nu se mai poate întâmpla am trecut de vremea marilor încercări cu soarele și luna mă voi cupla să cuceresc cu gândul albastre zări. am trecut prin agonie să ajung la extaz lumini

sufletul meu e scrin cu mărgăritare versuri m-au îmbogățit ca pe-un nabab e vară și petrec zile de încântare vântul răspândește arome de chebab. senzualitate dulce doruri de smarald tremurul

dependentă de vers ca de aer mai scriu o pagină de veac bizar viața se înfășoară pe al slovei caier freamătă în acordurile unui cobzar. mănânc poezie pe pâinea de lumină și mi se pare dulce

resimt stupoarea la marginea tăcerii o mască râde o mască iar plânge cortina suspină în teatrul durerii în fiecare oră un actor se frânge. pe scena lumii toți suntem actori și viața ne dă

mirată privesc viața prin caleidoscop amintiri se perindă prin oglinzi de argint aud romanța inimii pulsând în stetoscop așteptând de la înger mângâiere alint. aștept uitarea la marginea

în teatrul vremii sunt scenarii triste cu sufletul în palmă actorii suspină zadarnic așteaptă zile altruiste fără pandemia cu nouă tulpină. eu joc cu viață ultima mea carte am un as pe mânecă

nu mai știu ce urmează dar amintirile mă răscolesc noapte de noapte stau trează drumul spre lumină ți-l păzesc. rugile mele îți netezesc calea iubitul meu plecat în altă lume am rămas

iubirea noastră iubite bate filmul patruzeci de ani de cuplu fericit unul lângă altul am ținut ritmul cu viața intensă cu aștri implicit. iubirea noastră e scrisă în stele soarele și luna

vreau primăvara să îmi aducă vești bune am fortificat cu rugi credința mea să traversez cu optimism vremuri nebune speranțele să curgă ca apă din cișmea. cântecul iubirii compus în sol

care e sfârșitul meu încă nu știu aștept o recompensă - a mângâierii scriu despre viață și despre târziu de calitatea sufletului și a învierii. iubesc vibrații ce se nasc după tristețe cu

vântul bate cu încordări nervoase arborii trosnesc și se apleacă prin ceața ce plutește peste case iarna asta este în armonii săracă. cad ninsorile pline de spasme Eol viscolește ca un

dragă redacție, dragi redactori, plină de recunoștință pentru modul în care administrați textele mele, vă doresc sărbători fericite, luminate, binecuvântate. mult spor în actul creativ, un an mai