FLOARE PETROV

ascensiuni pe spirală se îmbracă în forme capătă contur în stil se încadrează descopăr asfel cerul cu iubiri enorme chemările albastre ce mă transfigurează. da, da, iubesc viața fără pic de

aș sta o viață să privesc cum străluciți, știind că ne vegheați, că ne iubiți, mirobolante stele- surori ancestrale, ne completați ființa cu fericiri teatrale. visuri multe, mari, vărsați peste

nu mă cert cu norii nu mă cert cu vântul răcoresc pământul când arșița e mare eu m-am legat de cer și îi ofer cuvântul cel mai de preț în viață sursă de alinare. culeg sentimente ca pe un snop

a plecat în ceruri și ultimul rege patria e mai săracă în demnitate lumini din candele de păcat să-l dezlege căci neamul îl deplânge cu solemnitate. a răspândit onoarea pe sfântul pământ a

nu mi-au rămas prea multe din primăvara mea amintiri prăfuite visele și poezia o cale directă precisă spre o stea scânteia care ține aprinsă fantezia calea-mi pare îngustă prin fumul de

trăiesc setea maladivă de poezie senzații voluptoase vibrează în mine încordări de lumini preced o fantezie străluciri de lacrimi curg din retine. în ritmuri sonore pe culmi de

mai presus de cuvinte e un sărut de muză un acoperiș de stele cu lumină argintie cântecul vieții să răsară pe buză luna îmi zâmbește freamătul mi-l știe. ninge cu fală în Ardealul meu

e noapte înstelată și greieri cu chitare cântă și dansează printre tuberoze nu e nici plictiseală și nici întristare fericiri diamantine le primesc în doze. ador nopțile la cenaclu cu

răsar iar ghioceii mărțișoarele gliei apele se dezgheață sub soarele cald codri sunt mângâiați de cântul ciocârliei lebede valsează pe lacul de smarald. muguri de iubire animează

iubite tu îmi dai curaj când îmi lipsește când am nevoie ești mereu lângă mine în brațele tale optimismul meu crește ca iubirea dulce ca delicatesea din stamine. iubite tu ești tot ce mi-am

e sărbătoare mesele au belșug creștinii îl cinstesc pe Iisus Hristos eu lumina și iubirea le conjug într-o credință amplă ca lanțul muntos. din slava cerului iertarea se pogoară pentru cei

din entuziasmul soarelui cer un crâmpei să nu mă las nicicum răpusă de durere arde-n mine ca vulcanul din Pompei și fericirea este doar o fugară părere. liniștea-i inundată de lacrimi

a bătut iar toamna la ușa mea cu coșul plin de struguri nuci și mere grațioasă și cochetă-n rochia de catifea o tratez cu cafea îndulcită cu miere. în cufărul cu emoții mi-a pus

credința e resort al existenței mele convertesc romantismul la extaz teologic am scris psalmi pentru lună și stele luptând cu beznele cu spirit logic. gânduri se înalță ca focuri spre

măresc în încordare pulsațiile vieții strâng tare pumnii ca să lovesc moartea boala mă macină și ziua și noaptea în câmpul cu vise au răsărit scaieții. mă simt încolțită ca-n ringul de