FLOARE PETROV

prin perdele de lumini cerul îl zăresc luna care veghează cu dragoste mare mirobolante stele pe creștet strălucesc ating sufletul meu cu o dulce chemare. nu cred în pustiu nu cred în

tirania n-a pierit s-a schimbat la față zeii s-au înmulțit poporul îl subjugă românii migrează pentru o nouă viață la străini bogați e fiecare slugă. sclavia modernă s-a extins în

împrăștii gânduri prin zări nesfârșite destinul meu e de povestitor patimi carnale cu greu ispășite îndreaptă crezul spre Mântuitor. nu risipesc Cuvântul niciodată pe aripa lui lumea întreagă

exprim sentimente la modul narativ soarele poveștilor mă inspiră mereu am un spirit de umor inventiv scot din piatră seacă norocul meu. fermecată de amurguri ce devin aurore pot transforma

incantație pentru primul Dumnezeu terran Zamolxes, între pieptul mamei și-al tatălui meu am fost doar eu ploaie de doruri despletind Sânziane, apoi ei au plecat pe-un curcubeu, lăsându-mi mie

e noapte târziu și somnul nu vine la cumpăna visului mult prea hoinar prin gări neștiute cu trenuri străine de unde un vis îl aștept ca pe-un dar. am rămas undeva pe o linie moartă dar am

îmbrățișez prietenii de la distanță acum și gândurile poartă mască păcat că timpul are gust de iască și ține în genunchi orice speranță. viață e construită din bine și rău dar eu mă bucur și

toamna-i mohorâtă cu neagră năframă luceafărul plânge cu lacrimi de crai actorii pleacă rând pe rând în rai zilele însumează dramă după dramă. scenele sunt goale cu cortina trasă măștile

dorul se zbate ca fluturele în cocon să iasă la lumină să te caute iubire să îmi mai faci o serenadă la balcon să-ți savurez dulceața din vorbire. dorul nebun cu trup de silicon mă ține în

rătăcesc printre doruri să te caut iubite în cele mai frumoase amintiri când eram fericiți în vremuri răzbite departe de blesteme și uneltiri. îmi lipsește optimismul și cheful de viață pe

mă îmbăt cu Luna în al nopții bar apostoli de lumină pictez pe pahar am la piept medalion de chilimbar exuberanță cu aromă de enibahar. Venus muza mea m-a umplut cu har pe fruntea universului

conștiința este credință și morală cu viziuni divine și vaste clarități am certitudini mari și nici o îndoială că viața e cuprisă de superbități. conștiința este calea iluminării se

cunosc invazia nestăpânită a scânteii divine a aprins în mine focul unei revelații fiecare sentiment o flacără devine energii sublime mă poartă prin spații. lumina pune stăpânire pe suflet, pe

miracolul vieții e că pot să iubesc cu iubirea mea mare înconjor pământul ea mi-a dat aripi să zbor ca vântul pe vârfuri de vrajă mereu poposesc iubire romanțată cântată în slove grație