FLOARE PETROV

amice, nu vreau să te mint din zen sunt zămislită mai cred în teamă și-n dureri adinci, filozofez zadarnic de rai zidit in stânci, pentru tunelul cel mai luminat mă târăsc pe brânci, știind că

vise renasc din cenușă ca pasărea Phoenix zboară peste munți nemuritori și falnici voința și credința au tărie de onix freamătă de viață ca brazii cei trainici. istoria păstrează mituri din

nule sunt gândurile ce nu cresc pe suflet sunt precum scaieții în câmp pustiit emoții ce s-au stins la baza unui sunet care se vor un cântec sub cald asfințit. soarele e singur într-un deșert

apropierea mod firesc al iubirii atingeri, mângâieri ca o apoteoză pasiuni suave cu ritmul unduirii gânduri romantice înfloresc ca o roză. focul divin pătruns adânc în trup încălzind hrănind

zori mângâietori mă trezesc din coșmar energizez dimineața cu o dulce cafea ce sublim e timpul când nu este amar când cerne peste mine lumini de catifea. mă las purtată de visul real speranțe

este încântătoare iubirea de viață dulce și amară ca un cub de ciocolată zâmbetele luminii înfloresc pe față ca niște crizanteme cu aura imaculată. te debarasezi ca timpul de gândurile

privesc cerul și aștept un răspuns nu, nu este prejudecată creștină cu rugăciuni de suflet l-am străpuns să plouă peste mine fericirea senină. la răspântiile firii e credința-n Dumnezeu zilnic

drumul spre inima ta l-am pavat cu versuri prietenia noastră e-un curcubeu de gânduri o scară de cuvinte urcă spre universuri am spart între noi negricioasele ziduri. tei au dat în floare ador

anul nou vine încărcat pe drum vine cu ninsorile de bucurie din case se înalță fuioare de fum îngerași în brazi sunt dalbă mărturie. și toate casele miros a prăjituri tortul fericirii are

sunt contemporană cu oameni iluștri asimilez cunoașteri universale uneori străbat și sfere abisale prin care bântuie monștri lacuștri. dezvolt principii ca un mod de viață îndumnezeirea este

iubirea vibrează în extazul simfonic izvor nesecat ce-mi inundă destinul infinit magic voluptos și statornic captează lumina pură și seninul. mă detașez de teamă și de suspin iubirea mea e un

Luceafărul mă inspiră din eternul Eden cu lumina-i înțeleaptă noaptea îmi acoperă din mirarea mea lucidă mai răsare un catren iubirea sfântului astru e o capodoperă. Luceafărul mă cheamă la

pandemia generează criza mondială sunt afectate afaceri mari și mici suferința răscolește pacea primordială moartea lovește înarmată cu bici. Dumnezeul vieții este prea departe s-au înmulțit

simte-mă iubite cum ard în focul tău flăcări de iubire crescute-n vâlvătaie îmbătrânesc cu tine și nu îmi pare rău se transformă-n cântec a inimii bătaie. îmi înalț iubirea spre cerul

în amintirea sânzienelor sunt doruri azi ca bruma ce strălucește-n zori, mi le-amintesc romanțe, cum pe munți ca frații, e toamna crizantemelor de aur, surorile viori acordează vârsta

slujesc universul-voluntară sclavă din tâmple se ridică abur albastru spiritul îmi fierbe precum o lavă aprinde umbrele din vechiul castru. visurile mă avântă în necunoscut urmând lumina din

trăiesc mirajul cu Secret Garden spiritul ei cântă dumnezeiește vioara divină doinește în Eden lumea întreagă o cucerește. în muzica ei se leagănă codri și lacul murmură aleanul cu armonie de

s-au rupt norii în sufletul meu din ochii mei o ploaie se revarsă nu înțeleg de ce sufăr mereu până și viața mea pare o farsă. gânduri triste înșir acum pe o foaie îmi știe și condeiul