FLOARE PETROV

împing greu pe munte bolovanul ca Sisif cu visul meu albastru scăpat dintre coșmare ca poemul în lumină gravat în catastif ce-n flux nemărginit vuiește ca o mare. o oază de speranțe nutresc ca

în spatele problemelor reușesc să zâmbesc trecând prin bruma toamnei cu mare credință am un tainic vis cred c-am să reușesc să-l împlinesc, să-l duc la biruință. calc pe tristețe cum calc pe

\"studiul de redescoperire a sinelui mereu rătăcitor prin hieroglifele misterioase ce povestesc de Dumnezeu\" . anatomia unui zbucium sub mamuți strivită, nu seamănă a expresionism poetic

nu te vreau de loc singurătate vreau prietenii în jurul meu să petrecem numai clipe minunate să uităm că-n viață e și greu. nu știu ce-i cu mine de o vreme nu mai dorm și noaptea mă

sărut cuvintele care implică dragostea care zămislesc lumina nobilă augustă care brodează în suflet liniștea și risipesc lin tristețea vetustă. iubesc cuvintele cum soarele pământul cum

am învățat să curm furtuna din mine să preschimb furia în liniște sublimă prețuind timpul, are puteri depline când florile iubirii sufletu-mi animă. pe-un ram de poezie mi-am făcut culcuș să

azi nu sunt tristă totuși mă frământ precum codrul ce-a rămas fără podoabă dar oricum ar fi codrul rămâne sfânt speranțe de brad strâng boabă cu boabă. toamnă cu brumă chiciură și ceață ai

de-atâtea ori am înălțat spre cer o rugăciune să fie pace-n lume și iubire măreață de la tine Doamne aștept o minune să fiu sănătoasă bucuroasă de viață. fluturi gingași cu aripi de zăpadă îmi

iubirea-mi vuiește ca marea soarele meu iubit a apus adânc m-a cuprins întristarea șarpele durerii mușcă nespus. doar cerul știe cât te-am iubit inima îmi freamătă precum zefirul dar vremuri

uneori mă simt a primăverii nimfă îmi înfloresc emoțiile ca niște ghiocei mirări renascente alunecă în limfă compun poeme din vechi obicei. timpul meu e un zeu legendar mă ademenește cu idei

surâsul soarelui pregnant în geografie sursă-i de optimism și de speranță lumina cu amprenta în caligrafie îmbracă litere-n cristalină substanță. poezia inimii cu metafore și rime o răspândesc

mă plâng vântului când sufletul mă doare mă plâng cerului când tristețea e grea se stinge treptat a iubirii splendoare în inima mea suspină tainică viorea. mi-a rămas versul singurul alean mă

ador iubite ochii tăi ce în poze-mi zâmbesc care îmi amintesc ce fericiți am fost eu nu voi înceta nicicând să te iubesc tu ai dat vieții mele culoare și rost. chiar dacă sufletul mi-e

am o nostalgie de timp auster toată iarna mi-o petrec acasă mi-e dor de primăvara cu mister de candoarea naaturii grațioasă. sunt tristă zeci de lebede pier vremea e vitregă și e

fac drum prin întuneric lumini să descopăr iubirea de puritate vine de la Dumnezeu goliciunea metafizică să mi-o acopăr cu voaluri luminoase, cu sacru minereu. fascinații învăluitoare culeg de

simt crescândă fericirea în murmur de izvor aproape ești de mine iubitul meu drag mă ajuți să pun la tristețe zăvor mi-ai tatuat pe inimă al iubirii șirag. număr anii noștri sunt treizeci și

vise statornice ning din univers diademe de lumini se așează pe tâmple viața e trăită ca un fapt divers lumea fără granițe cu minuni se umple. sunt lacrimi care ascund un dor sunt fericiri

aștept să se întoarcă visele nomade să picteze noaptea altarul cu îngeri iubirea arzândă ctitorește arcade peste focul ce arde regrete, înfrângeri. flăcări de speranță ard gânduri