FLOARE PETROV

uneori m-aș vrea un vesel arlechin să scot din buzunare zâmbitoare figurine să nu simt că tristeațea produce și chin în joben să port magia pentru mâine. de când mă știu melancolia mă

pe firul ploii toamna rescrie povești cu iubirile verii născute din boemi ploaie albastră vreau să-mi limpezești gândurile triste strecurate în vremi în dansul ploii sufletu-mi liniștesc are

poet candriu în noaptea de argint îmbăiezi emoții în rouă stelară ai pe față lumini de hiacint și zâmbetul tău este o floare rară. scrii pe internet cuvinte de alean muguri de speranțe cresc

vocea ta iubite-i scurgere de izvor zâmbetul tău e furat dintr-o rază lângă tine pun la tristețe zăvor săruturile tale mă hrănesc ca o oază. în fiecare zi vreau să te simt aproape cuvinte

privesc cerul cum plânge peste oameni timpul acesta crud doare cu putere viruși perverși au pătruns în germeni și în fiecare clipă o viață piere. învăț ce e teama și mă frământ intens nu

muzică mă transpune iar în primăvară îmi mângâie chipul cu adieri tandre bătrânețea nu-mi mai pare o povară visele înfloresc ca albe mixandre. simt muzica un drum spre puritate în existența

înalț osanale în numele Lui Dumnezeu știu că l-a luat în grijă pe bărbatul meu i-a pogorât în suflet duhul sfânt din lumina fină i-a făcut veșmânt. îmi trec emoțiile prin caudină furcă să

sunt mereu conectată cu îngerul meu îmi netezește drumul spre iluminare transfer mii de emoții într-un panseu explorând viața cu determinare. în calea fericirii nimic nu vreau să stea nu am să

vine anul nou în straie de sărbătoare hai prieteni dragi ridicați paharul masa cu delicii e îmbietoare să dăm la o parte regrete amarul. hai să-ncingem hora marilor speranțe la stânga unul la

cântecul iubirii inima îl ascunde de tristețea intensă morbidă îmi strig bărbatul dar nu-mi răspunde însingurată îndur o obidă. trăiesc din amintirile cu noi nu înțeleg nimic din karma

pădurea nu e mută și nu-i surdă e forfotă mare în sufletu-i verde prin tufe de mure veseli iepuri zburdă pe vânjoase ramuri cantul nu se pierde. vântul îngână al pădurii ecou piaptănă poiene

dezvălui adevăruri din destinul meu am colindat prin lume și necunoscut credința mea e singurul trofeu îmi este armură îmi este și scut. m-am înrădăcinat în glia sublimă materializată în

în întreaga țară este ger năprasnic arborii în codri au încremenit eu stau comodă în ambientul casnic și povestesc despre ce-mi este menit. sufletul meu de dorințe mari arde după mângâieri și

trăiesc foame încordată cu multe viziuni cu exaltări ce mă avântă către cer în destinul meu s-au petrecut minuni prin concentrare intelectuală durerile pier. în structura existenței sunt

nu-mi risipesc destinul în fărâme firave în simbioză cu Cristos sunt creativă nu simt prăbușiri de sentimente grave trăiesc azi o împlinire semnificativă. nu las tristețile s-ajungă

ca un fachir cuprins de fantezie fac salturi mortale printre cercuri de foc calc pe cioburi de vise nutresc o frenezie cu freamătul lăuntric să nu mă sufoc. scot din jobenul negru albi

melancolia toamnei s-a strecurat în mine o transpun în slove rânduri îngrijite din cioburi de vise cu sclipiri hialine creez un mozaic pentru lumini mijite. cerul mi-a promis un destin