sub blestemul timpului

citesc majoritatea operelor dumneavoastră cu deosebită atenție (și îngrijorare), unele chiar îmi fac ziua mai frumoasă - știți, sentimentul acela de ușurare când vezi că parbrizul vecinului e plin de găinaț, iar pe tine te-au ocolit ciorile sau îți dai seama că oricum nu aveai bani azi la tine, ce dacă nu mai au cârnați sibienii. Dar să nu divagăm - am citit poezia și, sincer, vă rog dacă aveți timp să-mi lămuriți și mie cum se face că „Cerul Sfântul” are treabă cu biata grădină a raiului! Ce s-o fi întâmplat, oare a sărit vreun sfânt de dincolo, peste gard, și-a scuturat aripile în tufele sacre, aducând „grindina intrusă”? Sau s-or fi certat acolo sus pe metru pătrat, și de-aia ne trezim și noi pe pământ cu câte-o vreme apocaliptică? (Numai cand aveti timp; adica dupa ce terminati cel de-al saisprezecelea eseu tematic pe ziua de azi)

pe timpul toamnei. Dar cu schimbările astea de climă, totul este posibil. Domnul Doru Mihai a făcut o observaţie corectă. A se spune şi a se trata cu seriozitate problema respectivă. Unele versuri sunt fără aprofundare, nimic nou sub soare. Remarc primele două versuri din strofa a treia şi finalul. Sunt spuse bine, au cursivitate. Dar acest poem, per total, îmi dă impresia grabei. Simt că mai putea fi cizelat. Şi aş fi vrut să văd şi ceva care să mă facă să zic: iată ceva extraordinar, ceva inedit.

stimaților domni Doru și Ionuț, omenirea nu va recunoaște nici în ruptul capului că a distrus natura, că are o influență negativă și asupra cerului, astfel că aflate în suferință se revoltă, încet, încet omenirea se autodistruge, din păcate acesta este adevărul crunt, sunt peste tot semnale apocaliptice, însă marea majoritate a oamenilor nu s-a trezit, să schimbe cumva cursul nefast al evenimentelor catastrofice.