haiku

tu ai idei bune în poeme. chiar dacă planul doi începe cu acel se, să zicem cam brusc, îmi place străinul tău și drumul. poate nu mergea kireji după primul vers, dar undeva trebuia să se facă o despărțire a planurilor. hai să luăm întregul și găsim versul unu cu drumul părăginit, care e o imagine bună și potrivită în haiku, apoi la al doilea vers ceața, foarte bine folosită pentru a evidenția și drumul și că străinul nu se mai vede deloc. ideea este bună și a ieșit ceva interesant.

am trecut pe la tine, bia

Bia, multumesc.
Eram la plimbare pe un drum de tara, care abia se mai cunostea de sub buruieni. Un rest de gard putrezit si niste cioturi de maciesi insirati de-a lungul lui abia il mai creionau prin ceata. Inca imi amintesc cat de imbietor era, cu ani in urma, sa ma plimb pe-acolo si cate povesti minunate am auzit de-a lungul lui. Dar pentru un strain e doar o rapa inierbata, de care va uita imediat ce-l va parasi.

ne poartă prin toamnă, început de iarnă, nu are importanță, toți putem să fim ”străinul” ce-nsoțește drumul, fiecare cu amintirea lui.

Multumesc de semn.
Era pe vremuri un poznas ce intreba lumea daca drumul asta care se tooot duce-ncolo se va mai si intoarce vreodata. Tare-s si eu curioasa cand si in a cui poveste il voi mai intalni iarasi :)

Poemul, pe lângă alte calități, specifice unui haiku, are ceva deosebit - mai multe interpretări posibile. Când l-am citit, mi-au venit în minte două.
Mai întâi una vizuală, drumul (cunoscut) și străinul (necunoscut) se pierd simultan în ceață.
Apoi a doua, mai jucăușă și ușuratică - drumul se comportă ca o femeie cochetă, îi lasă baltă pe cei apropiați și se pierde în ceață cu primul străin.
Acum, la comentarii, găsesc a treia interpretare, la fel de interesantă - drumul (îmbietor pentru cei care-l cunosc demult) se pierde în uitare, datorită indiferenței străinului.

Felicitări, Flavia!

Multumesc :)
Trebuie sa recunsoc, primele doua interpretari sint numai meritul vostru, eu doar la a treia m-am gandit cand am scris poemul.