Ultima scrisorică mică dată în avans înainte de testament și de încheierea concursului de ghicitori pe Agonia.net

Atropa Belladona

Pe lângă strofe fără soți/ adesea ați trecut/ nu m-a durut de alți nepoți/ de tine m-a durut.

N-am fost vreodată nesimțit/ n-am fost bunicul rău/ mi-ai dat o rană de cuțit/ poate ceva mai rău.

N-am fost cu tine incisiv/ îmbătrânesc și eu naiv, am înțeles acuma bine/ că adevăruri sunt puține.

Eu te-am crezut produs ales/ cu miez și stil rasat/ acum târziu am înțeles/ ce crunt m-am înșelat.

Umorul tău pălește ziua abătută/ că ziua fără zâmbet e-o zi pierdută.

Nepoțico, ce să-ți spui/ eu mă duc și tu rămâi/ mi-ai făcut mare necaz/ n-am să sar acest pârleaz.

Acum, mare necăjit / de-al tău gest nefericit/ sătul de mine și de tine/ îmi iau adio de la tine.

Se duce totul pe pustii/ se cântă două simfonii/ există două Agonii.

Epilog (în proză)

La un om cu suflet mare, cu spirit înalt, supărarea nu ține mai mult decât apa de ploaie în vârful muntelui.

Mi-am cosmopolizat numele, acum sunt gross- papa și mi-am retras calitatea de consilier fără simbrie așa cum m-am auto-persiflat ca truba- durul Agoniei.

Epilog ritmat cu repetiție

Că nu-s tăcut, o știi prea bine/ și nici nu pot altfel să fiu/ ce vrei să-ți spun? minciuni nu știu/ și adevăruri sunt puține.(parafrazare după Zaharia Bârsan)