Orele mele astrale- timp crucial

N-am găsit nicăieri un catren atât de filozofic și de subțire ca să bată pe traiectoria aleasă, ca cel intitulat :”Lupta cu timpul” al artistului de condei Luchi Tenenhaus, pe care-l citez: Când tinerețea-ți dă putere Și te crezi nemuritor, Să nu uiți timpului a-i cere Niscai noroc, puțin și chior… Mica mea prefață În lucrarea de față, căreia-i adaug acum ultima piesă scrisă, am adiționat toate gândurile mele cărora vreau să le dau o formă finală. Cine n-a citit(încă) „Orele astrale ale omenirii”, indiferent ce hram poartă pe scara socială sau spirituală, a trăit degeaba. Dar nu-i timpul trecut s-o facă acum, când îi va soarbe fascinația și când va înțelege de ce-am făcut sindromul Zweig. * Lupta cu timpul? Da! De ce nu? Pentru că nu se poate altfel. Pentru că dacă nu ții cont de legile, de enigmele, de misterele și tainele lui, te înfrânge, te strivește și ești un om pierdut. E mai bine să îl ții aproape, să-i urmezi logistica, traiectoriile, țintele și-l vei avea tovarăș de drum. Să zicem, un colaborator. Timpul are capriciile lui pe care trebuie să le știi și să le folosești, pentru ca să nu fii o râmă care nu știe ce i s-a întâmplat și ce i se va întâmpla. Uneori (am spus doar uneori) și pentru unii ( nu pentru toți) el, Măria sa-timpul are valențe multiple și ciudate, se scurge încet, încet, monoton, cum zic eu la foc mic, alteori în ciudățeniile lui, se supără, ne dă șocuri, schimbări de peisaj, chiar catastrofe pe care idolul meu Stefan Zweig chiar așa le-a numit: Orele astrale ale omenirii. Cititorii pot face legătura cu tangentele făcute mai sus în strofa lui Luchi Tenenhaus, care este un om extrem de sensibil și-n felul lui filozof. Uneori, dac-ai îmbătrânit și n-ai puțină filozofie, lumea spune c-ai îmbătrânit degeaba. N-am nici motive, nici interese să contrazic ideea. Intră în scurtisimile mele publicate cu mulți ani în urmă. Ca să nu-mi bag cititorii în capcana detaliilor așa brusc, le las cititorilor timp să facă o lectură relaxantă și le spun că fiecare părticică din această lucrare se încheie cu: va urma. Toate astea-și au menirea arătată, dar vorba lui Tenenhaus: „Să nu uiți timpului a-i cere/Niscai noroc, puțin și chior…,” sau poate și norocul acesta ți-l aduce tot timpul. Va urma