Prima Iubire

Mă uitam la el de sus si-l vedeam așa cum nimeni n-ar trebui să vadă vreodată un om. Stătea pe scaun în mijlocul încăperii legat cu mâinile la spate, puțin aplecat în față din cauza poziției incomode și a stării în care se afla. Se uita la mine printre firele de păr slinos, murdar de sânge, înnegrit. Nu a fost întotdeauna așa. Obișnuia să se aranjeze, să-și dea părul maroniu pe spate, să miroasă bine. Acum duhoarea care venea dinspre el m-a făcut să simt că trăiesc. Pe cât de moartă eram când îl iubeam, pe atât de plină de viață eram acum când îl priveam. Nu, nu mă bucuram de nenorocirea lui sau de starea în care a ajuns. Mă bucuram de revenirea mea spectaculoasa la viață. Doamne cât iubesc viața! Aș trăi o veșnicie dacă aș putea, dacă m-ai lăsa.

Ochii lui plini de lumină erau acum ai unui om pe jumătate mort. Un om ajuns într-un asemenea hal încât aproape își dorește moartea cu toate că se teme de ea. O cheamă, o invită, îi oferă un scaun confortabil și-o roaga: “Scapă-mă de chinuri, dar înainte spune-mi ce urmeaza.” Frica de necunoscut. Numai unui laș îi e frica de necunoscut. Toți sunt niste lași, inclusiv el. El care stătea odată în fața mea, făcând pe durul, bătându-și joc de sentimentele mele. -Se pare că roata se intoarce. I-am spus eu zâmbind.

Oare simțea fiorul morții dându-i târcoale? Oare se simțea singur, părăsit de toți semenii lui? Nefericit? Dar de ce mi-ar fi mila de el? De ce, când m-am simțit și eu la fel? Râsul lui de altădată îmi inundă urechile. Amintirea unui om ce ar fi putut avea (lumea la picioarele lui) totul, ar fi putut obține cu o privire tot ce și-ar fi dorit. Dar a preferat drumul pierzaniei, așa că de ce mi-ar trezi o simplă amintire astfel de sentimente? Mă supunea dintr-o privire. Acum ochii lui îmi implora mila, milă pe care el cu propriile lui mâini a extirpat-o din inima mea.

“In ce hal ajunge un om torturat!” mi-am spus. “O ruina de om.” Dar oare el mai poate fi numit așa? Ce-l face pe el om? Același lucru care mă face pe mine? “Oameni suntem!” mi-a spus cineva când mi-a dat o mână de ajutor. Da, daca asta suntem noi cei care simțim, ajutăm si iubim atunci el ce este? În nici un caz nu este om. Cum ar putea fi … o astfel de persoana rea ce se bucură de necazul altuia? Am cazut in genunchi in fața lui și am plâns, am plâns pâna mi-am epuizat toată energia și după aceea iar am plâns. Am plâns moartea unei amintiri, a unei iubiri, a unui prieten și a unui om. Plăngeam la picioarele lui iar el privea. Lacrimile lui erau roșii. Cădeau pe jos, în palmele mele iar eu am simțit gustul victoriei. -Nu mai am mimic cu tine acum. I-am zis uitându-mă la el stând încă în genunchi. Spune-mi te rog daca iubești și tu viața la fel de mult ca mine. A deschis gura și ca un pește pe uscat se chinuia sa lege două vorbe. Ochii i-au sclipit iar eu am recunoscut imediat speranța unui posibil viitor. S-a luminat la fata și a sperat din toată inima. -Lasă-mă să te iubesc din nou. Mi-a spus el. -La ce bun sa-ți iau viața dacă nu puneai preț pe ea? Toată strălucirea aceea de o secundă s-a stins pe dată. -Nu, nu te-am păcălit, i-am răspuns eu. Te-am făcut să-mi spui adevărul măcar acum în ultima clipă. “Da,” am gândit eu “adevărul e ceva atât de relativ și totusi câteodată, foarte rar, e limpede ca apa proaspătă de izvor.” -M-ai iubit vreodată, măcar un pic? L-am întrebat cu răsuflarea tăiată. De fapt doar asta conta. Nu pentru iubire se întâmplau toate? Își plecă privirea și se încăpățână să tacă -Toți sunteți la fel. M-am apropiat de el și l-am atins pe față. I-am dat părul ușor din ochi, l-am curățat. L-am îmbrățișat și i-am șoptit fără să mai gândesc. -Doar că pe tine te-am iubit. Înțelegi acum de ce trebuie să mori? Pentru ca eu să pot merge mai departe. Pentru ca iubirea mea să dispară, tu trebuie sa treci pragul acesta de care te temi atât. Dar vei rămâne mereu o amintire sacră, dulce-amăruie păstrată cu grijă. Și îți promit că ultimul lucru la care mă voi gândi când voi muri, va fi aceasta amintire. Lacrimile lui se scurgeau pe mine. Erau fierbinți, venite direct din inima, lacrimile unui om schimbat, care prețuieste viața și a învățat să iubească oamenii măcar în ultima clipă a vieții lui patetice si nesemnificative. Tremura din toate incheieturile iar eu l-am strâns mai tare în brațe. -Nu trebuie să te temi de moarte, i-am șoptit eu și l-am sărutat. Moartea nu este decât inceputul. Or să vina și vremuri mai bune, ai să vezi. Ai incredere în mine. M-am ridicat de jos si l-am privit în timp ce ma indreptam spre ieșire. -O sa fie bine! I-am spus și am închis ușa în urma mea lăsând în încăperea aceea întunecată șapte ani de amintiri.