Oare de ce le place unora sa te tarasca prin noroi?

Povestea mea e una trista. Nu ma incumet s-o pun pe tapet ca sa ma laud sau sa ma plang in fata tuturor. Asa ceva e sub demnitatea mea. Incerc doar sa-mi dau seama de ce au evoluat toate aceste intamplari in directia in care au facut-o si in ce mod m-au afectat pe mine toate acestea. Consider ca nu as putea fi total sincera cu mine decat daca as pune totul pe hartie si m-as analiza la rece asa cum nu as face in veci cu cineva alaturi de mine. De unde porneste totul nu am de unde sa stiu. Sa fie oare conjunctura, mediul in care au avut loc aceste actiuni, sau poate chiar eu le-am impins in aceasta directie pe toate? Poate solitudinea asta a mea m-a adus in starea in care sunt. Disperata dupa atentie! Singura, trista, cu inima grea. Ma gandesc la ce ar fi putut sa fie, si-mi dau seama ca totul a fost cladit pe sperantele mele, visele mele si pe niste iluzii. Totul a fost o minciuna, iar mie mi-a facut placere sa traiesc in aceasta minciuna, asa cum imi face placere acum sa scarm pamantul de deasupra mortilor si sa rasucesc cutitul in rana. Da, sunt dezamagita, dar nu de ei, de mine. Cum ar fi putut fi altfel cand eu si numai eu singura am gandit toate acele oribilitati. Da, sunt suparata si enervata pe mine pentru ca nu sunt in stare sa fac fata unei discutii. Nu pot gandi decat atunci cand sunt singura si nu este nici un alt interlocutor in afara de propria mea persoana. Ma intreb de multe ori daca sunt desteapta sau inteligenta, dar niciodata nu ajung la un raspuns concret. Cine sunt eu? Asta este intrebarea care ma framanta. Joe ar fi zis “Sunt doar Joe!”. La fel ar fi zis si Harry. Eu nu pot spune “Sunt doar eu!” pentru ca as minti. Si atunci cine sunt eu? De ce traiesc si care este scopul meu pe acest Pamant? Cu toate ca risc sa devin banala, punand asemenea intrebari devenite rutina, exista in mine ceva care ma obliga sa le pun. Sunt banala. Da, stiu asta. Dar sunt cu mine, in singuratatea mea unde nici un suflet nu exista care sa ma contrazica, si totusi, constiinta, daca as putea denumi asa acea voce interioara care sare in sus ori de cate ori nu-i convine ceva, imi spune: “Bati campii! Cum sa fii banala?!”. Ai dreptate, ii spun eu atunci, dar si eu am dreptate. Ii inteleg pe toti, si toti au dreptate. Tocmai asta ma face nefericita. Nu mai vreau sa am dreptate. Vreau ca cineva sa greseasca si sa-i spun sa-si tina balivernele pentru el deoarece spune numai tampenii. Dar eu nu am inima sa fac asta si nici nu sunt suficient de desteapta ca sa-mi dau seama cand se potriveste si unde un astfel de raspuns. Oare am devenit o cochilie? Asta sunt, un suflet pustiu si parasit de toti, care nu se poate exprima decat in scris? M-as simti tare deprimata daca asa ar fi. Ma simt atat de murdara incat nu mai pot da ochii cu nici unul. Da, te-as fi iubit si ne-am fi iubit doar daca nu l-ai fi lasat sa ma tarasca prin noroi.