Poezie
Copilul
de Feru Emilia
2 min lectură·
Mediu
Copilul este o făclie dulce, veșnic luminată
Cu pașii lui și soarele se dă mai la o parte.
El știe că, venind aici, în lumea cea pierdută,
Va trebui, trudind cu greu al vieții rost să-l afle
Că nu-i ușor să crezi mereu în povestea fericită
Un vis tinzând la infinit, veghere și durere.
În lumea viselor urcând, un somn îl înconjoară
Iar noaptea, ceresc hotar, o stea îi strălucește:
Un înger sfânt veghează lin asupra lui cu milă
Cerând doar dragoste de sus, speranță și tărie…
Alți îngeri din cer venind somnul și ei îi veghează
Căci știu că-i un copil bun ce mult are să plângă.
Și primul strigăt, primul pas îl cheamă chiar luptă
Dar, neștiind ce îl așteaptă tresaltă iar și râde
Se uită vioi la mama lui, ce bucurie-n casă!
Și ochii mamei lăcrimând și ei a fericire,
Iubind cu dor nemărginit copilul și-l sărută
Rugăciunea este un cuvânt, în viitor să spere.
Nu ar vrea nicicând, cu nici un preț să-l lase în neștire
Că doar îl iubește mult cum nu a iubit vreodată
Căldura pieptului veghind, emoția o ține…
Dar, ar putea, umblând prin lume să renunțe și o mamă?
Atunci cine iar mai spune cuvântul cel mai dulce?
Și cui iar mai păsa de micuțul ei în viață?
Dar tot a renunțat apoi, de ce nici ea nu știe,
Și vrea să-l uite zi de zi, negând că este mamă…
Cuvântul dulce pe pământ, de acum, nu o să-i fie
Ci l-a lăsat pe fiul ei plecând în lumea largă…
Nu s-a uitat înapoi deloc și ochii să-i înghețe
Un suflet gol și de nimic începe ea să aibă…
Copilul rămâne singur, uitat de a sa mămică
Și crede, pe moment, acum, că totul este bine…
„Dar unde este mama mea?’’, gândii și el pe urmă;
Plângând într-un răsunet lung, suspină de durere,
Exclamând spre infinit, un junghi parcă-l sugrumă:
„De ce nu este lângă mine să râdem împreună?’’.
001592
0