Pelerinaj în Þara Sfântă

Un adevărat pelerinaj în Þara Sfântă începe pe la 4 dimineața, când nu apuci să te încarci de „grija zilei”. Așa plecăm și noi, grupul de pelerini de la parohia ortodoxă Șega I din Arad. Cincizeci de membri, dintre care cinci preoți. Ne îndreptăm spre granița cu Ungaria, apoi via aeroportul din Budapesta. Debarcăm cam buimaci, dar cu sufletele în formă maximă. Angajații companiei de transport aeriene ne pun întrebări firești: „Cine v-a făcut bagajele? De unde aveți bani pentru drum? Îi cunoașteți pe toți membrii grupului? Aveți cumva în valize vreun obiect care să semene cu o mitralieră?” După interogatoriu, ne urcăm în avion aproape convinși că nu se află printre noi niciun terorist. Stau alături de un evreu în vârstă de 83 de ani. Îl cheamă Frankfurt. Fost croitor de costume de lux în Statele Unite, actualmente rezident în Ungaria. A trecut prin lagărul din Auschwitz și poate vorbi despre Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și despre mașina Dacia. Se duce la o logodnă. E nemulțumit că nu se mai respectă tradițiile, că tinerii evrei își încep viața sexuală la 16 ani. Îmi dezvăluie că înțelepții care studiază Thora consideră oul cel mai important aliment. Imediat se apucă să decojească un ou scos din buzunar. Pe urmele romanilor și ale cruciaților Aterizăm pe luxosul aeroport Ben Gurion. O bandă rulantă orizontală îi poartă spre ieșire pe cei obosiți. Românii sunt mai toți obosiți. Două bătrâne se așează pe o bancă, niște soldați le iau la întrebări. Se înțeleg probabil în esperanto. Pe lângă mine trece în mare viteză o mașinuță cu vreo trei girofaruri aprinse. Urgențe! Suntem doar într-o țară măcinată de conflicte. Curând mașinuța se întoarce ducându-le pe cele două femei corpolente, flancate de soldați. Ne zâmbesc, ne fac cu mâna. Noi ne târâm de-a lungul coridoarelor infinite. La ieșire facem cunoștință cu ghidul nostru, Tomer (ebr. „palmier”), evreu din Botoșani, dar care a apucat deja două războaie în Israel. Ni se distribuie din partea firmei câte o șapcă și o hartă a țării (dacă aș fi știut că e o strategie de identificare, aș fi avut mai mare grijă de ele), apoi demarăm spre Cesareea. Trupul uriaș al lui Tomer ne blochează perspectiva. Zice: mânuțele sus! facem încălzirea! învățăm să numărăm până la 1. Tot autocarul repetă după el: ehad! La Cesareea vedem ruinele portului roman și o mare furioasă, demnă de penelul lui Aivazov. Alături se află fortul Cruciaților. Ne îndreptăm spre Nazareth, rulând pe autostrada Ytzak Rabin. Dincolo de sârma ghimpată se văd satele arăbești: vile albe ocupând poalele și mijlocul munților. La parter locuiesc părinții, sus cei mai tineri. Așa-zișii munți sunt cât niște dealuri, dar presărați cu stânci, pietre, pietricele. Printre ele, arbuști, palmieri și agave imense. Pe la 6 p.m. ajungem la hotelul Golden Crown, după ce am urcat serpentinele Nazareth-ului. Intrarea în clădirea enormă se face pe la etajul 5. etajele inferioare coboară pe coasta muntelui. Sorbim welcome drink-ul și lipim pe valize etichetele cu numărul camerei, ca să știe hamalii unde să le transporte. La cât sunt de obosit, mă bate gândul să-mi lipesc o etichetă pe frunte – poate așa mă duce cineva pe sus până la etajul 8. Dimineața, micul-dejun constă dintr-un bufet suedez, deși eu l-aș numai mai curând bufet semitic: sosuri cu care nu știm ce să facem, fructe, diferite sortimente de pește, sucuri etc. Un obicei culinar al evreilor este să înceapă masa cu o salată, doar apoi se trece la felul al doilea. Printre migdali înfloriți, spre Muntele Tabor Odată întremați, ne suim în autocarul condus de Avi, bulgar la origine, care se străduiește să învețe românește de 4 ani. Încă unul și treaba e ca și făcută. În timp ce șerpuim în josul serpentinelor Nazareth-ului, Tomer ne provoacă la o rundă de gimnastică digitală: ehad! shtaim! („doi”) Scoate apoi o carte a unui monah călător nu cu mult timp în urmă prin Israel și i-o dă spre lectură cu voce tare unuia dintre preoți. Circulația este intensă. De o parte și de alta drumului sunt case îngrijite cu grădini mici, în care cresc portocali, roșcovi etc. Apar și minicartiere de blocuri, mai toate noi, nu mai înalte de patru etaje și cu arhitectură modernă, prea puțin variată. În fața blocurilor, peluze și palmieri. Apoi mari sincope urbane: șoseaua e străjuită de lanuri verzi. E un soi de grâu creat special pentru solul acesta dur sau nisipos. Suntem în februarie și e deja mijlocul primăverii. Primii copaci care izbucnesc în floare sunt migdalii. Fructul se formează înainte de căderea florilor. Tomer ne dezvăluie că pentru secarea terenurilor mlăștinoase sunt plantați eucalipți. Copacul acesta filiform are frunze otrăvitoare. Singurul animal capabil să-și completeze dieta cu ele ar fi ursul koala. Mărturisesc că n-am văzut niciun ursuleț, deși m-am uitat atent, mai ales că dincolo de copaci – ne spune ghidul – s-ar afla terenul pe care joacă golf menajera lui Avi. Nici pe menajera milionară nu am apucat s-o zăresc, întrucât autocarul face la stânga, direcția satului arab Duburyia, întins pe coastele Muntelui Tabor. Când scriu „sat”, nu trebuie să vă gândiți la ceva în gen Adunații-Copăceni. Aici, sat înseamnă o aglomerare de vile în diverse stadii de execuție. Unele luxoase, altele terminate doar pe jumătate, cu curtea plină de hârburi. Uneori vezi numai locul de construcție, tăiat în roca roșcată. De fundație de ce ar mai fi nevoie? Toate casele sunt din beton armat, iar acoperișul este format dintr-o terasă unde sunt puse la uscat haine și covoare (vorba răposatei mame a lui Tomer: Israelul e cea mai bună țară de uscat rufe). Tot pe terasa-acoperiș sunt și butoaie metalice umplute cu apă. Unele case au și panouri solare. În felul acesta, mare parte din locatari are apă caldă și curent electric pe gratis. În fața sau în curtea fiecărei vile se găsesc câte una sau două mașini. Cele mai multe noi, scumpe. Chestia asta mă intrigă, pentru că în Israel, din cauza conflictelor interetnice, asigurările sunt piperate, prețul unei mașini fiind cam de trei ori mai ridicat decât în Europa. Satele arăbești de munte cu vilele lor înghesuite, încălecate, alb-ruginii și cu arhitecturi diverse, mi-au adus aminte de sudul Franței (Nissa, San Monaco) sau, ca să păstrăm măsura, de Grecia. Taborul, Haiffa și Grădinile Persane. Botezul în Iordan Urcăm pe serpentinele Taborului în niște microbuze conduse de arabi. Vegetația măruntă, licheni și măslini sălbatici, ne însoțește până la poarta mănăstirii, care se deschide greu, după ce ciocănim 20 de minute. Întreaga mănăstire arată impecabil, deși nu se află aici decât câteva maici. Două dintre ele sunt românce. În general, mănăstirile din Þara Sfântă sunt populate cu călugări de diverse naționalități. Predomină grecii, apoi rușii și românii. Pelerinii se închină, cântă un condac și un irmos, apoi scriu acatiste. Măicuțele pregătesc o gustare cu măsline, bomboane, biscuiți și răcoritoare. La întoarcere, parcarea este împânzită de africani cu șepci albastre. Tomer ne explică: „sunt niggări care au primit bani și o excursie drept recompensă de la regele lor”. Demarăm spre Haiffa, centru industrial pus pe picioare de nemți și englezi. Și aici urcăm serpentine printre blocuri imense, construite în pantă și în scara cărora se intră printr-un fel de pasarelă. De pe Muntele Carmel se vede portul cu munții Libanului, de pe cealalată parte. De acolo se trăgea nu de mult cu rachete. De sus avem o vedere panoramică a Grădinilor Persane și a Centrului Bahai, a cărui cupolă este aurită. În stânga, grădina cu palmieri, peluze și flori exotice coboară până la baza muntelui; în dreapta sunt vile luxoase. Coborâm apoi muntele și, aflați la baza fabuloasei grădini, ne învârtim de câteva ori într-un sens giratoriu. Nu contează că toată circulația e blocată – pozele să iasă bine! Nimeni nu claxonează, totuși. Seara, înainte de cina sardanapalică, oamenii își întăresc sufletele cu o pălincă adusă de acasă. Se invită unii pe alții în camerele spațioase. După festin, ne aventurăm la o plimbare. Munții-dealuri sclipesc de luminile așezărilor. Ai senzația că Israelul e, de fapt, un singur oraș. Aproape că nu sunt zone nepopulate. Și peste tot aceeași priveliște surprinzătoare: lângă o aglomerație de vile nou-nouțe și opulente, povârnișuri cu stânci și licheni. Spațiul nu-mi permite să susțin ritmul reportajului, așa că o să continuu la modul succint. La Yardenit este locul unde lumea vine să se boteze în Iordan. Vegetația este bogată, râul are ape verzi. Pe mal s-au construit magazine de suveniruri, cafenele și cabine unde să se schimbe oamenii în cămașa albă de botez (15$). Ajungem și la mănăstirea grecească din Cana Galileii. Aici sunt conservate vasele în care Iisus a transformat apa în vin. Călugărul responsabil ne întâmpină cu trei degete ridicate: avem 3 minute la dispoziție să ne închinăm. Timpul se prelungește, totuși, până lăsăm acatistele și banii. La ieșire trebuie să ne ferim de apa tâșnită din furtunul unui îngrijitor care răcorește cimentul curții. Shabbatul in Ierusalim. Via Dolorosa Partea a doua a pelerinajului începe cu deplasarea la Ierusalim. Orașul, aflat sub atâtea ocupații (evreiască, romană, cruciată, bizantină, persană, musulmană), este unul dintre cele mai frumoase din lume. Cosmopolit, elegant, modern și înțesat de monumente. Nimerim chiar de Hannuka, sărbătoarea recuceririi Templului. Străzile sunt înțesate de evrei ultraortodocși în haine negre, ciorapi albi, pălării sau căciuli de blană negre, mari cât o roată de cașcaval ca la vreo 5 kg. Poartă barbă și perciuni spiralați ce le coboară de-a lungul gâtului. A doua zi e Shabbat-ul, sâmbăta, zi nelucrătoare, deci toate magazinele sunt zăvorâte. Și totuși, după orele 20, în plină beznă, toate prăvăliile se deschid și orașul liniștit devine un stup agitat. Intrarea în supermarketuri se face ca la aeroport – toți suntem trecuți prin filtrul detectoarelor de metale. A doua zi parcurgem Via Dolorosa, Drumul Crucii, cu cele 14 stații ale calvarului îndurat de Iisus. Ultimele 4 sunt chiar în Biserica Sfântului Mormânt. Emoția ce ne umple sufletele este oarecum poluată de magazinele arabilor, care sau vin și-ți propun mărfuri sau stau pe scaune de plastic, cu picioarele întinse în mijlocul drumului. De fapt, Via Dolorosa este parte a unui bazar-labirint, compus din zeci de străduțe strânse între case din piatră. Biserica Sfântului Mormânt are un plan complicat, și încă se extinde. În fața ei se găsește o moschee. Musulmanii de aici închid și deschid biserica de secole, ca să nu se mai certe între ei catolicii, ortodocșii, armenii, copții. Cum pătrunzi în biserică, ai în față lespedea alb-roșcată pe care a fost pregătit pentru înmormântare trupul lui Iisus. În dreapta, urcând pe trepte, se află altarul construit pe Golgota. Revenind la parter și continuând pe culoarul din dreapta, o ferestruică lasă să se vadă sângele Mântuitorului, îmbibat în rocă. O picătură din acest sânge ar fi căzut pe craniul lui Adam, îngropat sub Golgota. Coridorul este circular, dar la un moment dat, niște trepte abrupte duc la subsol, unde se află Capela Sfintei Cruci. Este fosta groapă de gunoi de pe vremea romanilor, unde împărăteasa Elena a avut inspirația să pună să fie căutată Crucea. Partea stângă a marii biserici este acoperită de o cupolă care are o deschizătură în centru. Pe aici pătrunde fulgerul care aprinde lumina miraculoasă de Paște. Sub ea se află capela construită deasupra mormântului Mântuitorului, strânsă în uriașe șine de fier. Mănăstirile de pe pereții canioanelor O altă etapă a pelerinajului a fost Mănăstirea Hozeva, locul de pustnicie al Sfântului Ioan Hozevitul. Nu e așa simplu să ajungi acolo, însă până la granița cu Libanul ne-a dus autocarul. De acolo am fost preluați de dubițe conduse de șoferi arabi. Ghidul nostru n-a depășit niciodată granițele Israelului în compania noastră. Pasă-mi-te, nu voia să fie luat ostatic. Microbuzele iau cu asalt un munte deșertic, acoperit doar cu pietre mărunte. Chiar și așa, drumul îngust care șerpuiește de-a lungul peisajului post-atomic e asfaltat până-n vârf. De pe culme, drumul este continuat pe jos, coborând coastele unui defileu în adâncul căruia clocotește un râu. În decursul timpului, râul a săpat un canion impresionant. Lângă albie se pot vedea palmieri și alte plante. Sfântul Ioan Hozevitul și-a încropit o colibă pe versantul vertical al muntelui. Ca să ajungi la ea, trebuie să urci două scări lungi și fragile din lemn care duc la un fel de peșteră-coridor. Fără aptitudini de alpinist nu prea ai cum să te încumeți la așa ceva. Mănăstirea este puțin mai jos, suspendată și ea deasupra canionului. La întoarcere, suntem așteptați de beduini care, pentru 15$, le oferă celor epuizați un măgar pe post de taxi. A doua ieșire din Ierusalim a avut loc în Palestina. Propriu-zis, Ierusalimul este divizat de un zid de beton înalt de 4 m. Tecerea dintr-o parte într-alta se face printr-un culoar de sârmă ghimpată. Numai așa am putut ajunge să vizităm Betlehemul, cu Biserica Nașterii Domnului. Și tot cu șoferi arabi am ajuns la Mănăstirea Sfântul Sava, situată în deșertul Palestinei, și ea pe muchia unui canion. În această mănăstire nu este îngăduită prezența femeilor. Așa că, în timp ce bărbații vizitau și erau poftiți la o întremare cu ciocolată și mastică, femeile din grup s-au apucat să intoneze cântări religioase în fața mănăstirii, spre deliciul călugărului portar, român și el. Interesant este că arabii din zonă sunt împărțiți în două: creștini și musulmani. Cei creștini au pe frontispiciul vilelor o efigie cu Sfântul Gheorghe. Ciudățenia este că mănăstirile creștine din zonă se află printre arabii musulmani, iar nu printre cei creștini. Mormântul lui David și Muntele Măslinilor Odată reveniți în Ierusalim, ne suim pe Muntele Sion, unde se află un complex de biserici. Centrul atracției este mormântul lui David. Intrăm într-o sală mare, după care bărbații se separă de femei. Într-o primă încăpere, un soi de bibliotecă, câțiva evrei se roagă cu voce tare sau citesc, alții dorm. În a doua cameră se află mormântul din piatră masivă, acoperit cu steagul prevăzut cu steaua lui David. În fața mormântului, pe scaune, trei evrei se bălăngăne înainte-înapoi. Au gecile trase peste cap și și-au scos pantofii din picioare. Ghidul explică cu voce puternică, peste capul lor, ca să audă și femeile de dincolo de paravan. Ieșim și, într-o încăpere largă, dăm peste evrei tineri care plâng, se iau în brațe, se pupă, râd, apoi iar plâng. Pornim spre Muntele Măslinilor. Aici e mănăstirea rusească de pe locul căreia s-a înălțat la ceruri Maica Domnului. Urma piciorului Său se mai vede pe o piatră. Într-una din cele două biserici pardoseala are o gaură în mozaic. E locul unde a căzut capul Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost decapitat. Pelerinii îngenunchează și-și introduc capul în gaură, pentru îndreptarea gândirii și a sistemului neuronal. De aici mergem pe jos până la locul de unde s-a înălțat la ceruri Mântuitorul. Capela care conține urma piciorului Său imprimată în piatră este înconjurată de un zid impunător. Ca să pătrundem, trebuie să-l chemăm pe paznicul moscheii de alături. Musulmanii sunt cei care au înălțat zidul cu pricina, așa că l-au păstrat în administrare. Tot îngrijitorul musulman e cel care ne vinde iconițe și mătănii. Începem coborârea Muntelui Măslinilor, spre Grădina Ghetsemani. Urmăm un drum asfaltat, care șerpuiește printre gardurile cimitirelor evreiești. Sunt mii de morminte din piatră, asemănătoare cavourilor de la noi. Pe lespezile lor sunt presărate pietricele. Întinderea imensă a cimitirelor este lipsită de vegetație – doar morminte din piatră și ciori rotindu-se în aer. Aproape de baza muntelui se găsește biserica ortodoxă unde se află mormântul Maicii Domnului. În biserică se coboară adînc, pe trepte. Naosul este împodobit cu sute de candele de diverse mărimi si tipuri. Una dintre cele mai frumoase este cea dăruită de regele Carol I. În acest loc se află și o faimoasă icoană făcătoare de minuni, care îi vindecă mai ales pe cei paralizați. Preotul român de aici ne povestește că în timpul unor inundații catastrofale de acum câțiva ani, icoana s-a ridicat de la locul ei, a levitat până la fereastra de lângă boltă pe unde intra apa, a închis-o, apoi s-a întors la locul ei. Massada și potopul din deșert Neapărat trebuie să menționez călătoria de-a lungul țărmului Mării Moarte până la Massada, muntele pe care Irod și-a construit un castel-fortăreață. Aici s-au baricadat ultimii zeloți care se împotriveau stăpânirii romane. După distrugerea Templului din Ierusalim și reprimarea rebeliunii evreiești, legiunile au înconjurat masivul nu mai înalt de 450 m, dar extrem de abrupt. Cetatea este prevăzută cu cisterne enorme, așa că o singură ploaie torențială asigura apa pentru aproape un an. Asediul avea să dureze trei ani. De sus, de pe munte, se văd încă pătratele din piatră unde au fost încartiruite legiunile. Pentru a sparge zidurile fortăreței, asediatorii au înălțat un soi de contrafort din pământ pe o coastă a muntelui. Chiar și așa, lucrul nu ar fi fost posibil dacă munca nu ar fi fost făcută de sclavii evrei. Miloși cu frații lor, zeloții au renunțat să-i mai bombardeze cu bolovani, săgeți și ulei încins. Finalmente, au fost trași la sorți zece rebeli care i-au ucis pe cei 960 de locuitori ai cetății, printre ei femei și copii. Plăcuțele cu numele lor, care au servit la tragerea la sorți, au fost descoperite și sunt expuse. Romanii au cucerit Massada, dar n-au găsit niciun supraviețuitor. La întoarcere, soarele arzător este înghițit de nori hulpavi. Se pornește o ploaie apocaliptică, așa cum nu se vede în deșert decât odată la 20 de ani. De pe munți se scurg șuvoaie care se prăbușesc în zeci de minicascade pe șosea. De aici, curg mai departe, în mare. Asfaltul este acoperit de ape roșiatice care, ajunse în mare, formează o uriașă pată pe întinderea albăstrie. Încep să cadă și bolovani de pe munți. Autocarul reușește să străpungă blocada în ultimul moment. În urma noastră nu mai poate răzbi nicio mașină. La radio se anunță că două persoane sunt date dispărute. Își fac apariția și elicoptere care îi caută. Ieșim din deșertul inundat și Tomer își ia rămas-bun de la noi, încheindu-și discursul cu exclamația: „Spuneți tuturor că în Israel domnește ordinea. Evreii și-au clădit un stat civilizat. Massada nu va mai cădea niciodată”. Devine apoi apatic și desenează cu degetul palmieri pe geamul aburit de ploaie. Ca să nu ne fure somnul, recapitulăm în gând numărătoarea până la șapte: ehad, șhtaim, șhaloșh, arba, hameș, șheșh, șheva. Decolăm spre țară de pe aeroportul Ben Gurion. Îmbarcarea a fost dificilă, pentru că unii dintre noi nu ne-am găsit șapca și harta primite din partea firmei de turism. Apare suspiciunea că nu facem parte din grup, că am fi teroriști infiltrați. În sfârșit, după scotocirea amănunțită a conținutului valizelor, suntem lăsați să trecem. În avion îl zăresc pe Frankfurt, bătrânul evreu cu care conversasem la venire. Îl salut și-l întreb cum a fost logodna. O clipă e buimăcit de coincidență. Își revine repede însă și zâmbind, îmi dă un ou fiert ca amintire. Pelerinajul ne-a obosit, dar ne-a și transfigurat sufletele. Parcă ar trebui să refacem traseul, ca să ne aranjăm în minte toate cele văzute. După câteva zile, vedem la televizor conflictele din Gaza, unde soldații israelieni au ucis o sută de arabi. Mai trec câteva zile și auzim despre atentatele sinucigașe comise de arabi într-o școală confesională evreiască. Chiar și așa, tot am relua expediția – unii se războiesc pentru pământ, alții se războiesc pentru suflet.