E noapte, e-ntuneric și e frig
Și sufletul mi-îngheață,
Sunt singură și vreau să strig
Și totul redevine ceață...
El a plecat,
Dar urma îl păstrează
Privesc în golul disperat
Și gîndu-mi
Afară plouă cu nisip
Și se transformă în pustie
E-o-ntrebare doar de timp
Ca lumea mea să nu mai fie.
Să fie-atît de izolată
Încît s-apară un nou soare
Și mii de stele de nisip
Să se
Privesc în oglindă și nu văd nimic.
Umbra mi-a șoptit
Că-i prea întuneric,
Încerc să deschid fereastra,
Dar afară-i și mai
Întuneric.
Toți umblă cu subiectivitatea-n buzunar
Ca să-și
Dacă am încerca să definim conceptul de viață sau de moarte, ar fi practic imposibil. Am putea însă spune că acestea sunt două imensități paralele, ce se alternează întru a construi ciclul
Tu întrebi...
Tăcerea îți răspunde,
Că un semn de întrebare
Într-o beznă se ascunde.
Tu mai crezi în cîte-o dată
Și visezi tot la nimicuri,
Ca și ceara lumînării,
Tu prin viață
Afară e doar toamnă,
Dar de ce anume toamnă?
Căci EI au obosit de vară,
Au vrut culori, au vrut lumină,
Dar s-au plictisit, și-au spus că-i frig...
Ei spun că-i toamnă și bate vîntul,
Ei spun
a existat cîndva dar totuși nu demult, de rasă
elitară o prea frumoasă piatră.
din toată viața ei milenară
cu o experiență de doi bani, se îndrăgosti de o floare de lotos.
și ea mîndră
EL