ți-am scris

dau în sinea mea peste tine aud cum mă cauți de atâția ani te visez urcând la cer trupul meu încă îți cunoaște absența uneori te zăresc și întind mâinile... uite fiul nostru nu-și mai ascunde lacrimile respiră copacii altui timp azi ne-am amintit de ultima petrecere împreună când toți copiii s-au repezit cu frișca nu spre el ci spre tine... și cum îți râdeau ochii și mâinile și tot trupul tău de bărbat al meu probabil că știi deja cum înalț un braț în aer și cum începe să încolțească în rest... ce să-ți mai spun? chipul tău părăsește oglinda și se adună în umbra mea sunt la fel de nesociabilă am aceeași tunsoare ciudată umblu prin gânduri în căutarea unor amintiri mereu necunoscute mor în fiecare zi și tu mă croiești la loc am nevoie de asta vezi? în fiecare noapte o lume întreagă se sfârșește în fața geamului meu pe dn6 lumina lovește violent tot ce apucă uneori se așterne o liniște imposibilă știi... s-au grăbit să taie toți copacii din locul unde am învățat să nu mai închid ochii de fiecare dată când trec pe acolo în rest aceeași dimineață de duminică se rostogolește la infinit peste asfalt acolo odihnești tu și eu născută la douăzecișicincizerounușasezecișiopt neodihnită soarele răsare la 7h10m și apune la 17h20m zile trecute zile rămase