Eu ,Toma necredinciosul...

„Ne-au coborât din tren într-o ploaie de lovituri...am fost apoi târâți, pe jos, cale de aproape douăzeci de kilometri până la locul care urma să devină sediul plângerii noastre pentru următorii doi ani. „Să nu vă închipuiți că aici e pension! „ a urlat gradatul în prima zi de captivitate. „Sunteți niște gunoaie și sunteți la mâna noastră.Veți trăi atâta cât vom dori noi, așa cum vom dori noi...iar în rest- noi suntem stăpânii voștri” Sculatul la 5 dimineață, apelurile repetate, ușile trântite cu furie de către ofițeri beți care veneau să-și descarce nervii în baraca noastră...locotenentul X care a smuls baioneta de la centirionul unui soldat din gardă și i-a înfipt-o dintr-o singură mișcare în picior, camaradului nostru pentru că cutezase să se uite direct în ochii lui...locotenentul major Y care ne bătea de câte ori era de gardă- avea un baston de cauciuc, foarte subțire iar atunci când se enerva dădea peste față până cînd apărea sângele...sângele era o prezență continuă în detenția noastră...fie că era sânge din bătăi, fie sânge din gură și din nas atunci când erai alergat 4, 6, 8 ore continuu, cu căile respiratorii astupate, cu ochii astupați iar cei care cădeau primeau o mulțime de picioare în coaste...”nenorocitule, de ce ești aici, de ce mă enervezi, de ce nu crăpi ?” Hainele murdare, pe care trebuia să le îmbraci mustind de aburii de la etuvă...hainele cu gândaci, cu șoareci...am fost chemat într-o zi de urgență la comandant- am ieșit în fugă din baracă trăgându-mi tunica din mers...am simțit după câțiva pași ceva mișcându-se pe gât...era un șoarece... Gradații erau veniți de la țară-când mergeau să-și facă nevoile cea mai mare plăcere era să-și șteargă fundul cu mâinile iar mâinile pe faianță- trebuia să curățăm apoi, rădeam rahatul acela cu lama, murind de greață, murind de silă dar orice încercare de împotrivire era pedepsită cu temuta carceră- acolo unde ți se turna pe jos apă pentru a nu te putea întinde...unde trebuia să stai 16 ore în picioare...mulți au înnebunit...” Descrierea unui început de detenție în gulag... nici pe departe . Sunt amintirile mele personale din Armata Română, anul de grație 198. mult după gulaguri și cu puțin înainte de 1989. Sincer, aș vrea să cred. Aș vrea să cred că toate poveștile groaznice cu comuniști sunt adevărate. Aș vrea să cred că de înapoierea și mizeria în care suntem sunt vinovați alții, numai alții, totdeauna alții. Aș vrea să cred. Sincer, nu am uitat. Însă nici nu sunt idiot și nici nu pot fi făcut să cred niște povești puternic exagerate. Niște povești neverosimile. Niște povești care își au în mare parte explicații altfel. Te opui unui regim, indiferent care e acela. E dreptul tău. Atâta vreme cât folosești căi legale, e dreptul tău. Însă în momentul în care lupți împotriva cuiva e normal ca acela să nu aștepte cu mâinile la spate să fie belit. E normal să răspundă. E normal să reacționeze. Iar reacțiunea a fost cea normală. Aresturi, închisori, uneori pedeapsa capitală. Nu poți cere puterii venite în 1944 să se comporte altfel decât i s-au comportat predecesorii. Nu ai cum, ținând seama de faptul că erau niște polițe de plătit și de faptul că mare parte din personalul Siguranței a trecut la Securitate-o chestiune dovedită de documente. Au existat victime. Au fost arestați oameni de 60...80 de ani cu o stare fizică precară...nici un regim de detenție nu le-ar fi permis să supraviețuiască. Nici o minune nu i-ar fi putut ajuta. De ce represiunea ? De ce arestările, deportările, toată această Inchiziție ? E simplu. Urmând exemplul guvernărilor anterioare. În România nu a existat un proces politic democratic, nu a existat niciodată politica ca luptă de idei ci doar ca bastoane pe spinare. Cine nu crede, să citească memoriile lui Argetoianu.Și multe, multe altele. Și, de asemenea, de frică. Și de prudență „șarpele dacă scoate capul la drum trebuie zdrobit...” Așa cum documentele dovedesc că represiunea a fost relativ blândă în România. Scrierile lui Lucian Boia sunt elocvente în această privință- numărul arestaților nu a depășit niciodată sau aproape niciodată 100000-aproximativ 1% din populația de la acea vreme.Pentru comparație,la ora actuală există 6 milioane de deținuți în SUA- după informațiile oferite de Yahoo. Mi s-au părut odioși. Toți moșii și babele acelea, ieșiți în 1990 de nicăieri, toți istericii care țipau și-și cereau drepturile de parcă restul țării ar fi fost o țară de sclavi care ar fi fost obligată să lucreze pentru ei. Mi s-au părut respingători. Toți acei pitici grotești (majoritatea cantonați la PNÞCD) care se pretindeau alfa și omega și care veneau să ne învețe pe noi...ce ? „Moarte comuniștilor ?” „Democrația” antebelică cu veșnicile stări de asediu ? Măgărirea alegerilor cu bătăuși electorali și cu jandarmi și cu toate murdăriile care ne făceau „o țară la porțile Balcanilor „ ? Adevărul e trist, doamnelor și domnilor. Niciodată, în perioada antebelică (de la fundamentarea statului român modern) nu am fost o țară democratică în adevăratul sens al cuvântului. Cu o singură excepție, în perioada interbelică guvernele care au organizat alegerile le-au câștigat. Fără nici o excepție, statul român interbelic era un stat bazat pe forță. Că acea forță se numea Siguranța , jandarmeria sau armată e mai puțin important. Adevărul e trist, doamnelor și domnilor. Regimul comunist nu s-ar fi putut menține- ca nici un alt regim- dacă n-ar fi oferit ceva pentru marea majoritate. Oferta a fost un trai mai bun. În rest, așa cum ar spune și Machiavelli, „sunt doar mijloace ca să-ți atingi ținta...” Nu sunt un comunist. Trăiesc la Manchester și mă simt bine în luxul vieții burgheze englezești. N-am fost niciodată membru de partid. Însă nu pot accepta o minciună inutilă, o minciună penibilă, o minciună care ne face să ne plângem de milă și să aruncăm toată vina pe alții. Care nu mai sunt. Deocamdată. Dar se uită un lucru fundamental. Regimurile comuniste ca și cele fasciste vin totdeauna pe un fundal de mizerie, de lipsuri. Și, doamne ferește...pentru că înaintașii ar fi doar mici copii...