Te strig pe numele din urmă
Ca să-mi răspunzi cu dragostea dintâi.
Cât cer mi-ai fost, ți-am stat pământ
Și ți-am primit sărutul ploii;
Cuvânt mi-ai fost, te-am întrupat
În veșnică
Femeia – mie,
Cântecul - ție,
Frumusețea – ei.
Banii – nouă,
Interesele – vouă,
Puterea – lor.
Ca de-obicei
Bolnavii,
Săracii
Și morții
Iar au rămas
Ai nimănui.
Copiii
Sunt inima lui Dumnezeu;
Curați, frumoși și puri
Răsare Soarele pe chipul lor
Și ei ni-l dăruiesc, râzând, cu mâinile întinse.
Nescriși în Cartea Sfântă,
Ascunși de
Of pitic, pitic
Nu mai ai nimic !
Nu mai ai bluziță
Mi-a zis o fetiță.
Mi-au spus mie norii
Că și pantofiorii
I-ai scăpat sub pat – neastâmpărat !
Ia uite pe stradă:
Un om de zăpadă
Treptele plecaseră
Undeva, departe.
(contează unde?)
Copiii nu râdeau.
Era înnorat,
Frig
Și lumea se grăbea...
Unde?
Unde să te ascunzi
De tine însuți?
Am atins cu degetul
Suprafața tăcerii;
M-am oglindit în luciul ei
Și-am regăsit neliniști.
Tentat de aparențe
Am gustat (am sărutat cu gândul)
Răsfrântul chip al îndoielilor
De
Dacă mi-ar aluneca umbra degetelor pe trupul tău gol mângâiat de șoapta lunii pline
(de tine ? de EU ?)
Te-ai mânia ?
Probabil că da.
(...ori poate ca nu...)
Ai accepta atinsul
