Tablou

Spuma albă a mării era adusă la mal și lăsată acolo, unde venea sfârșitul. Stâncile mărețe stăteau neclintite, fără să resimtă tulburarea mării. Erau de piatră; reci, boreale, semețe, cu vârfurile înălțate spre soare. Erau moarte, și totuși, marea era la picioarele lor, slujindu-le. Valurile se loveau cu putere de zidul de piatră, fără nici un rezultat, asemenea unei păsări care se zbate între zăbrelel argintii lae coliviei. Orice încercare e zadarnică, dar totuși, a fost o încercare. Marea liniștită e oglinda cerului albatru fără pată. Oare ce o face să se tulbure? Sirenele ies la suprafață și când e calm și liniște și pe furtună. Cântecul lor se amestecă și se îmbină cu vuietul mării, cu ciripitul păsărilor, cu adirerea vântului. Melodia lor se pierde... dar totuși, mai rămâne un susur lin și ușor care poate fi auzit din depărtare. Un cânt nedeslușit, misterios Marea ascunde în apele sale comori de neprețuit, ascunde frumuseți pe care le ține numai pentru ea și pedepsește cu moartea pe oricne s-ar încumeta să i le fure. Ascunde o viață tainică, cu un farmec de nepătruns. Marea, ca o mamă bună, protejează și se luptă pentru tot ce-i al ei