Emilian Lican

,,tot mai aproape
de cele 1001 de zbateri"...

Pentru tine este nașpa că nu ai să ști de ce vine, de unde vine Eu îți spun ca vine credință!Mă crezi?

Ai grijă...
Sigur ca poezia este din Iași!
Felicitări!

Este ceva în textele tale pe care câteodată cred ca le înțeleg...
Câți ani ai!

Că orice apus are în cele din urmă un răsărit...
Cu acele corecturi, tot eu cred că merită o carte!
Cu drag!

De ce Liviu Nanu, nu îți ppate da o păpădie, dar știu că eu pot pentru el!
Următoarea este de la mine!
Cu bucuria lecturii!

Observ finețea care mă corectează în comentariu:
,,Eurile" :)
Foarte bine!

Prima strofă
Eu-ul se scuză prin justificarea poetului-boem dar dă vina fără scrupule pe un alt eu, nu o ,,ea", ceea ce mă face să cred că este o discuție cu propria personalitate, dedublată... Foarte bine!
Eu cred că prima strofă este pregătitea într-o introspecție a propriului: ,,Eu"...
Paranteză
Am întâlnit oameni care cu adevărat aveau Eu-ul atât de cultivat încât mă făceau să exclam:
-Prietene dar tu chiar ești...
Credință
Eu cred că oamenii în lipsă de argumentele care la un moment dat le lipsesc, deși, chiar au demonstrat că merită să afirme: Eu sunt ,,cutare", doresc de fapt să își aducă propria neuitare în mediul înconjurător din care provin, în cazul de față literatura.
A doua parte-Facerea la psihicul unui adolescent care trebuie convins:
-Câte nu am făcut pentru tine da tu... Citez:
,,nu știu nici acum dacă e bine sau rău"
Introspecția retorică continuă într-o defulare dementă a unor fapte deosebite a propriului eu și se încheie cu:
,,mă întreb cât îi ia trupului până
miroase a mort
după ce viața îl părăsește"
Eu cititorul mă întreb cât îi ia trupului viu până îi miroase a mort sufletul...
Mărturisesc că textul nu m-a atras dar polemica comentariilor mi-au aprins beculețul roșu al cititorului care musai ar trebui să citească acest text.
Dau steluță pentru curajul acestei introspecții pentru că recunoașterea duce la dilemele propriului eu care se vrea să fie îndreptat. Este o chestie filosofică pe care deși o recunosc parcă nu mi-aș deschide sufletul atât de public dar aici pe Agonia suntem, dacă nu prieteni, măcar colegi sinceri. Îmi place asta!
Nu sunt deacord cu Dragoș în unele afirmații care au venit în urma lecturii părții finale a compunerii, cred eu, dar îl invit și pe el la un exercițiu de curaj.
Cu bucuria prilejului de a exersa într-un comentariu elaborat... :)

Îmi place că ai sacrificat sonetul în favoarea poeziei pe care an lecturat-o cu deosebită bucurie.
Foarte bine!

Râd și plâng la fel de serios și sincer! :)

Ultimul dumneavoastră comentariu mi-a mers la inimă...
Asta este poeta!
Eu vă mulțumesc!

Ce este mai frumos decât dialogul percepțiilor diferite?
Totuși... Rămân la părerea mea!

În mod sigur aceste cuvinte nu sunt poezie!
Cred că este o pictură a unei femei obosită de atâta așteptare în artă.
Cred în autoarea acestor versuri care se va elibera de sine și va scrie într-o zi și poezie!
Cred!

Singura biserică este dialogul și empatia!
Nu suntem perfecți, suntem doar după firea lumii...
Suntem transmițători și receptori, dar di păcate influiențabili din punct de vedere al recepției...
Am lecturat acest paflet cu lacrimi în ochi.
Foarte bine!

Atât:)

Mai ales pentru doamne și do
mni:
Viorel!

Nu sunt un specialist...
Așa a dedus mintea mea...
Te rog să mă scuzi!!

Poetul, cred eu, este un sonetist pe jumătate...
Cealată Jumătatea lui este poezia...
Mie îmi place!

Petre, te rog, doar, nu o mai ruga pe Maria să te sune!
Are poeta și viața ei...

Poemul este foarte frumos și profund! Eu cred că mai este loc și timp să agonizezi în orașu Agonia...
Mie îmi place și sunt impresionat pozitiv de activitatea ta pe acest site.
Cu stimă pentru tot ceea ce ai creat!