Dan

Departe de triumful omenirii, Mai aproape de abis și veșnicie; Departe de tumultul vieții, Mai aproape de nemuritoarea iubire. Uneori natura mi-a dat imboldul de a scrie Și-am scris din al Domnului impuls Dat sufletului deschis: mulțam… Dintr-un loc oarecare, al pământului puls, Unde inexistentul, se aude Și privirea vede confuz; Printre oameni, singur în mulțime… Mai aproape de Eul Suprem Voi mai scrie, poate. În suflet încerc a fi măreț, Pe față va fi iubirea, Ochii-mi vor străluci cu blândețe, Graiul îmi va fi dulce, zâmbitor, Iar ființa mea se va bucura În hohote de râs de a sa existență… Pentru că știu ce gândesc Și nu-mi este teamă de nimic Căci nu sunt singur, ci cu Domnul! Amorul spiritual e țelul meu În libertatea asumată de mine … Valurile ridică furtuna care, Prin gândul omului în lucru ce-l are, Fum, umbre sunt în toate, visuri și părere; Ce nu petrece lumea și-n ce nu e cădere!? Emil, Judea, Techirghiol