Contopit

Tălpile mele tocite pe tine te caută, vechea-mi cărare. Pe unde ești, vino! Călăuzește-mă spre zenit pulbere stelară, zâmbind a doua oară. Zâmbet diafan precum Lumina ce înmănunchează culorile toate, (toate culorile curcubeului prin care mă regăsesc fără a fi una din ele). Poartă-mă din nou în jurul mesei să aud cum scaunele-mi spun: „stați cu noi”; pentru a desluși încă o dată cu ochii conturul orizontului, frunza lui albastră vestitoare a primăveri ca-ntr-o iubire albastră peste durere. Să mă conduci, cărare pentru a înțelege a doua oară ce cuprindeau mâinile la împreunarea palmelor, cum arătau în strângerea lor fără mănuși. Potecă, unde ești? Să mi se așeze munții în față, codri și stânci abrupte, voi îndrăzni o cale ce-nvechește pasul meu… Cărare știută a primului vis, dintre toate senină, romantică, (dacă aș pierde-o nici drumul larg nu l-aș recunoaște), anonimă, unde ești? Te-au dus vremile? Așează munți în fața mea cu drumuri întretăiate de urme. Cu ochii minții măsor lungimea potecilor străbătute și mă surprind, sunt paralele au numai început, ca orice lucru de durată, un punct de început și de sfârșit, contopit… sfâșiat sunt de întrebări, de spațiul fără răspuns. Emil, Judea