Pitici pe creier

Pitici pe creier PRÃVÃLIA DE POMPE FUNEBRE A LUI TACHE ROȘCULEȚ SE AFLA PLASATÃ ÎNTR-UN LOC STRATEGIC. Ca să aibă un vad bun. Colț cu biserica Teiuș și cu ieșire la străzile ce dădeau spre cimitirul Tudor Vladimirescu. O coșmelie ca un melc cocârjat. Pe firmamentul căreia scria cu litere de-o șchiopă: “ Lacrima despărțirii”. Prăvălia era cu vedere la stradă, umăr lângă umăr cu un gard de lemn dat cu ulei ars, ce ascundea o curte lungă ca un vagon de tramvai. Nu exista nicio poartă, semn că în curte puteai intra doar prin prăvălia lui Roșculeț. Roșculeț avea un singur ucenic. Pe Pamfil, băiatul coanei Nina, femeia de servici de la dispensarul de cartier. Cel care fusese la originea accidentului nefericit al micuțului Luca, fiul familiei Cristescu. Pamfil crescuse. Avea deja 19 ani și era priceput, mai ales la tâmplărie. Era și bun de muncă, iar constituția sa atletică îl făcea să se joace, pur și simplu, cu sicriele grele. Când îl auzise pe Roșculeț plângându-se că ar avea nevoie de cineva să-i scrie jerbele, el având un scris oribil ( Iar Pamfil ai fi zis că scria nu cu degetele, ci cu o labă de gâscă, lăbărțat și cu litere inegale – N.A), Pamfil îl sfătuise să îl angajase - vorba vine angajeze - pe prietenul lui, Darius, să-i scrie jerbele. Când Roșculeț a văzut cât de frumos scrie băiatul, l-a întrebat dacă știe să și deseneze. Darius s-a simțit jignit în primă instanță și i-a răspuns înțepat că el este pictor, nu desenator. I-a pictat câteva schițe de îngeri și motive florale, iar Roșculeț a rămas cu gura căscată, văzând chipurile serafice, ce ieșiseră de sub penelul băiatului. Așa că l-a angajat pe loc, plătindu-i o sumă modică, dar îndeajuns de ademenitoare pentru acele vremuri. Dobrică, tatăl lui Darius, îi spusese în glumă bunicii acestuia, Maria: „Vezi, coană mare, tot voiai mata să-l faci pe nepotă-tu pictor de biserici, l-am dat la Roșculeț, să fie mai aproape de Dumnezeu printre coroanele și sicriele ăluia. Iar, dacă stau să mă gândesc mai bine, ucenicește alături de Pamfil și la tâmplărie, ca Mântuitorul tău!”. Lui Tache Roșculeț îi mergeau bine afacerile cu pompe funebre, fiindcă al doilea război mondial cu urmările sale nefaste mărise cifra rentabilității prăvăliei, transformându-l într-un om cu stare, influent și bine cunoscut în Rahova. Anii de după război fuseseră niște ani de sacrificiu. Cei veniți teferi din tranșee, scăpați de schijele morții, își dădeau duhul pe rând, fie datorită rănilor primite, fie sărăciei lucii. Copiii mureau și ei pe capete, boli grave și fără leac pe atunci – tuberculoza, hepatita, dizenteria, poliomelita – fiind aliatele morții în bătălia cu o copilărie sărmană și lipsită de apărare. Prăvălia sa ticsită la intrare cu jerbe enorme, acoperite de tristețea cuvintelor caligrafiate cu grație de Darius, era mereu plină de oameni cerniți, cărora Roșculeț le golea buzunarele cu niște prețuri cam mari pentru sărăcia acelor vremuri. Îi plăcea să se știe mereu cu portofelul plin de bărcuțele de 100 de lei, ce puteau trece pe atunci prin orice strâmtoare din oceanul vieții. Când atingea pielea aspră, cojită de ani a acelui obiect, pe care-l considerăm vital pentru existența noastră, portofelul, Roșculeț se simțea un om împlinit. Fiindcă el știa că lumea vorbea despre el pe la colțuri cum că : e căptușit bine, are paraua pe el, are tetea lovele, e blindat, are vaca lapte, dă p-afară de bine, are cheag mult, e avut, e pricopsit, are osânză pe el, e chivernisit, e căpătuit, e pricopsit, e barosan, e nabab, e fecior de bani gata, e cu dare de mână. Darius, lingvistul de mahala, scornise alături de prietenii lui de joacă, sau auzise de pe la cei mai în vârstă alte comparații la adresa lui Roșculeț, născute din vivacitatea orală a acestui neam : e bogat ca un stup, mănâncă banii cu lingura, se joacă cu banii, e plin de parale ca câinele de purici, e tare de chică, trăiește ca în sânul lui Avraam, trăiește pe moale, trăiește ca și câinele la stână, înoată în miere. Dacă vom analiza semantic aceste sintagme, multe dintre ele unse pe ambele fețe cu untura ironiei, vom observa câteva chestiuni practice, ce se desprind din mantaua lor lingvistică. Și anume: un palton căptușit bine ține de frig, oricât ar fi iarna de grea. Un om „căptușit” cu bani rezistă la orice intemperie existențială (frig, foame, sete, teamă, invidia, răutatea celorlalți ș.a.m.d). Ce înseamnă „să ai paraua” pe tine? Să fii îmbrăcat și să te comporți, ca și cum în locul hainei scumpe de mouton doré ai cusute pe corp numai fișicuri frumos sunătoare. Impresia pentru cei te privesc va fi aceeași pentru toți, și în cazul hainei de blană, și în cazul costumului de bani - una de mare respect. Ce, n-ați auzit don Juanii vremii spunând, uneori, cu emfază: „Te-mbrac în bani!” „Tetea” - cuvânt ce desemnează un om matur, părinte sau bunic, sau, în cazul etniei romme, cineva cu stare. Când „tetea are lovele”, vârsta înaintată, precum și banii, îl fac să sfințească locul. Tancurile blindate pot face față oricăror asalturi ale artileriei adverse. Un om „blindat” cu bani este, deci, impenetrabil! Ca să nu mai amintim de ecourile argotice sau cu iz oriental ce răsună în caseta de valori lingvistice auzite ici-colo și pe care o purtăm cu noi în tot locul: are mahmudele, e plin de biștari, are marafeți de te-ngroapă-n ei, are mălai, e plin de firfirici. Din păcate, despre mulți dintre congenerii lui Darius și Pamfil nu se putea spune decât că: le suflă vântu-n buzunare, au arici la portofel, sunt chei rău, n-au para chioară, sunt lipiți pământului, sunt strâmtorați, sunt sterpi, sunt coate goale. Și în acest caz românul hâtru a găsit ac de cojocul sărăciei de care-și râde numind-o: viață de câine, viață cusută cu ață, fără casă, fără masă, cu traista-n băț, gol ca napul, subțire la pungă, mâncat de nevoi, a trăi cu chiu cu vai, a trage mâța de coadă, a nu avea nici cenușă-n vatră, a nu avea cămașe pe spinare, a fi gol prepeleac, a-i ieși părul prin căciulă, îi cântă cucul în pungă, a ajuns la sapă de lemn. Câtă deosebire de stil și sens între cele două clase sociale! Aici avem de-a face cu oameni lipsiți de mijloacele esențiale ale subzistenței. Căci cum poți fi dacă îți „suflă vântu-n buzunare”? Ce, mai poți zice că ești „căptușit”? Pardesiul tău croit din zile și nopți fără de nici unele este rupt pe la coate, ros de moliile sărăciei, prin căciulă-ți iese părul! „Ariciul” de la portofel, oricât te-ai chinui, nu riști să-ți înțepi buricele degetelor ca să-l desfaci, când știi că tot nu vei găsi nimic în el. Omul „chel de bani”, e ca pământul chel de roade. Și despre unul, și despre altul, putem spune cu un alt termen ce invocă sărăcia: e sterp! Și, oricât ai dori, nu poți lucra acel pământ cu o „sapă de lemn”! Ca să nu mai vorbim de cel care este „lipit pământului” – să te târăști de azi pe mâine, ceea ce pentru unii dintre semenii lui Darius era un mod de viață obișnuit. Tache era un om mărunțel, cu o burtă proeminentă, ce dovedea din plin belșugul din casa sa. Părea un bondar neîngrijit în căutarea unei flori de leac. Cu niște ochelari mereu murdari, așezați pe vârful nasului, peste care privea cu ochi de viezure lumea din jur, avid să își umfle buzunarele tot mai largi și neîncăpătoare. Avea un smoc neîngrijit de mustață sub nas, un Chaplin de Rahova mult mai înstărit decât vagabondul cerșetor. Obrajii rubiconzi stăteau gata să plesnească, așa încât, cine îl privea, se gândea că un fir întins de ață îi poate secționa pe dată, ca pe niște felii de măr ionatan. Un trup rotofei, ce părea o mingie ce se rostogolea, brațe păroase ca de cimpanzeu, cu pielea porfirie, cu unghii tăiate strâmb, dar cele de la degetele mici ascuțite ca niște sulițe de gheață. Nu era zi să nu plece încărcat de la prăvălie, cu sacoșe cu mușchiuleț de porc, calupuri de brânză, vin din soiuri renumite, cafea, alune, alviță, stafide, migdale, zahăr candel, ulei de măsline grecesc. Avea un om la Gospodăria de Partid, care-i vindea pe sub mână toate acele bunătăți, nemaivăzute, nemaimirosite și nemaigustate de cineva în Rahova. Dar o făcea nu pentru că nu-și putea înfrâna tentațiile gurmande. Ci, fiindcă toate acele bunătăți, ce ocoleau casa lui Roșculeț, se opreau pe masa unei grecoaice, ibovnica lui. Eritreea Papadopol. Venită în Rahova de undeva, de lângă Brăila. Eritreea Papadopol, mult mai tânără decât Roșculeț, îl storcea de bani de aproape trei ani. De două ori pe săptămână, marțea și joia, între orele 15-16 patronul îi dădea liber lui Pamfil și se încuia în prăvălie. Bineînțeles, că Pamfil, la cei 19 ani ai lui, începuse să se întrebe despre ce ar putea fi vorba. Dar patronul era secretos nevoie mare. Și se mai întâmpla ceva ciudat la prăvălia lui Roșculeț. Un mister pe care Pamfil îl descoperise din întâmplare. Zilnic, intrau în magazin bărbați de toate soiurile. Tineri, bătrâni, sărăntoci sau mai înstăriți. Se salutau cu Roșculeț și apoi se interesau de o “partidă de pocher”. Roșculeț îi invita să-l însoțească printr-o ușiță ce dădea în curtea din spatele magazinului. Unde se afla, după cum știa toată lumea din cartier, casa rămasă moștenire lui Roșculeț de la bătrânii săi. Conform spuselor lui Roșculeț, acolo se juca pocher, locația fiind considerată sigură pentru acele vremuri. Patronul îl amenințase pe Pamfil cu bătaia și alungarea din prăvălie, dacă va avea, măcar, vreodată curiozitatea să pășească peste pragul acelei uși. Și, mai ales, dacă va ciripi cuiva în cartier despre ceea ce se petrecea în spatele acelei uși. Dar, fiindcă Roșculeț știa că Pamfil nu era deloc prost, i-a promis o mărire de salariu, dacă știa să-și țină gura. Clienții zăboveau în curtea bătrânească preț de o jumătate de oră - cei mai săraci după vorbă și port. Maxim o oră – cei mai cu stare, remarcase Pamfil. Într-o bună zi, un puști intrase cu figura răvășită pe ușa prăvăliei, țipând: “ Kirie Roșculeț, Eritreea a fost luată cu salvarea!”. Roșculeț și-a dat ochii peste cap, ca și cum și-ar fi înghițit omușorul. A descuiat tejgheaua în care își ținea agoniseala zilei și a înfundat fișicurile în buzunar. A ieșit cu o privire turbată pe ușă. La puțin timp după plecarea lui, unul dintre jucătorii veniți la pocher a bătut la ușița ce dădea spre curtea din spatele prăvăliei. Ținută încuiată întotdeauna de Roșculeț. Omul voia să plece. Pamfil i-a strigat că jupânul este ieșit cu treabă, dar, zărind cheia uitată de acesta pe tejghea, a descuiat ușa. Clientul l-a întrebat unde este Roșculeț. Pamfil i-a spus că e în târg. Omul l-a măsurat din cap până-n picioare, apoi i-a spus: “ Să-i zici jupânului că l-a rugat Petrache să-i țină mâine un loc la masa unu de joc! Ai înțeles?” Pamfil și-a mișcat capul în semn de aprobare. După ce clientul a plecat, a privit cu teamă împrejur. Dar și cu un gând atârnat de toarta minții, bâzâind ca un satelit pe orbită. Știa că patronul nu are cum să se întoarcă așa de repede de la spitalul unde fusese dusă grecoaica. Așa că și-a făcut curaj și a pășit dincolo de ușa misterioasă. A intrat într-o curte plină de flori. I-a sărit inima din piept, când dinspre poartă un câine mare, ciobănesc, s-a năpustit în direcția lui. Noroc că potaia era legată pe un lanț lung și nu putea să ajungă până la el. În fund, pe dreapta, se vedea casa bătrânească. Ca o omidă zbârcită. Cu olane crăpate pe alocuri și jgheaburi ruginite, torsionate de vânt și ploi ca niște frânghii de plastilină. Un ocru țipător rujase tencuiala casei. O ușă de lemn, vopsită în culoarea absintului și două rânduri de ferestre maronii, cu vopseaua cojită, întregeau anatomia ansamblului arhitectural. A pășit temător spre ușă. A deschis-o și pe un hol a zărit o măsuță cu trei scaune. O cană mare de apă și trei pahare. Și un cuier, pe care atârnau două pardesie. Pamfil și-a amintit că nu cu mult timp în urmă, înainte de plecarea lui Roșculeț, veniseră trei clienți amatori de o partidă. Unul plecase, deja. “Unde s-ar fi putut afla ceilalți doi?” se întreba Pamfil. Și, la cât mai cunoștea el, pocher în doi nu se prea juca. A auzit zgomote din dreptul unei camere. A ascultat cu urechea lipită de ușă, curios să afle pricina acelui zgomot. O clipoceală ca de apă șiroind. Curiozitatea lui și nerăbdarea au făcut să întredeschidă, fără să vrea, ușa. A văzut-o pe Ruxi, roșcata, curva de lux a cartierului. Stătea crăcănată cu un picior pe un pat, cu celălalt sprijinit pe podea și se spăla la fofoloancă într-un lighean roșu ca puritatea trandafirului de Sevilla. Purta un furou verde salvie, din care sânii îi ieșeau ca de la un balcon prezidențial, ca să privească la prostimea din jur. Își ținea părul strâns într-o coadă ce-i bătea umărul, ori de câte ori se apleca, să dea binețe păduricii dintre picioare cu mângâierea apei. Avea un picior frumos codoașa, cu unghiile de la degete văpsite într-o vișină putredă, scânteind sub razele duioase ale soarelui ce treceau prin fereastra ce dădea spre hol. Ruxi l-a privit mirată, căci știa de la Roșculeț că nimeni în afară de el nu avea voie să intre acolo. Apoi, privirea i-a devenit absentă. I-a surâs lui Pamfil printre dinții mici, ascuțiți ca ai unei tocile. “Îți place ce vezi, băiețică, nu? Dă-te aproape să pui și tu mâna pe o cloșcă fierbinte! Hai, până nu te prinde aici Tache, să-ți rupă picioarele”. S-a șters cu dezinvoltură cu palma mâinii drepte la arzoaică și s-a apropiat de Pamfil. L-a apucat de obraji cu palma aceea ce încă mai mirosea a frecătură de bărbat și l-a sărutat apăsat pe gură. Apoi, i-a luat mâna și i-a dus-o între picioare. „Dacă ai bani, poți să încerci și tu, ce zici? Ți-ai mai vârât până acu’ brebenelu’ aci?” Pamfil s-a șters aproape dezgustat la gură, apoi, s-a întors ca un caporal pe vârfurile picioarelor și a părăsit camera. A stat pe hol preț de o clipă. Scârba inițială, însă, se transforma, treptat, într-o bătălie cu simțurile sale asaltate acum parcă de niște omuleți mici, roșii la față ca racul topit sub jet de apă fierbinte și care urlau cât îi țineau gura: “ Pamfile ești un prost! Ai avut fofoloanca pe mână și te-ai rușinat ca fata mare la ginecolog. De ce n-ai profitat din plin?”. Și piticii aceia perverși se dădeau tumba prin creierul său. Îi făceau cu tifla parcă, scălămbăindu-se în fel și chip, ca o gloată de clovni turbați. Se ascundeau pe după cuierul din hol, prin buzunarele perdesielor celorlalți doi clienți, se scufundau în cana de apă brumată, ca pentru a se răcori de fierbințeala ce li se întipărise pe chip la atingerea palmei pline de feromoni a curvuliței roșcate. Îl fluierau ironic pe Pamfil ca pe un câine maidanez. Îi coborau apoi pe albia fierbinte a trupului și i se lăsau în vine, jucând un cazacioc îndrăcit pe lângă testicolele lui, devenite mărgele de curcan înfoiat. Pamfil s-ar fi întors la Ruxi, dar gândul că poate fi surprins de Tache îi cobora pe șira spinării ca un burghiu de gheață. Vru să iasă afară, dar de pe hol a auzit din alte două camere chițăituri de plăcere, de femeie în călduri, și, atunci, Pamfil și-a dat seama că în casa bătrânească a lui Roșculeț se afla un stabiliment de dame de consumație, abil ascuns sub spoiala unui cazinou improvizat. Scenariul era simplu. Clienții intrau prin prăvălia de pompe funebre. Dar pe unde intrau divele? Pamfil văzu în fundul curții, ce dădea spre terenul viran din spate, un alt gard pomădat la fel cu cremă de față din ulei ars, ce ascundea o poartă îmbrăcată în regina nopții. “Deci”, gândi rapid el, „pe acolo intră fetele, având, probabil, cheie, căci în prăvălie nu calcă niciodată picior de muiere”. A înțeles pe loc că Ruxi era masa de joc numărul unu, ce trebuia reținută pentru mâine pentru conu’ Petrache. Când Roșculeț s-a întors de la spital, l-a întrebat pe Pamfil ce s-a întâmplat în lipsa lui. -Nimic, jupâne, doar un jucător de pocher a vrut să plece. -Și? -A plecat, că doar nu era să doarmă aici, printre sicrie... -Păi, pe unde a ieșit că n-o fi făcut-o pe horn? Apoi, observând cheia de la ușa tainică rămasă pe tejgheaua lui, în graba de a pleca spre spital, se schimbă la față. -I-am deschis eu, că ați uitat cheia, i-a luat-o înainte Pamfil. A zis că mâine să-i păstrați masa numărul unu... -Nu cred că ți-a trecut prin cap să treci pragul acestei uși? -Nu, cum să fac una ca asta. Doar mi-ați spus... Văzând mimica de neîncredere de pe fața jupânului, Pamfil începu să se țigănească: “ Jupâne, să-mi sară în patru ochii din cap și să mi se usuce limba, dacă te mint!” -Pamfile, e păcat de Dumnezeu să mă minți. Că-ți sunt ca un tată. Uite, dacă așa au stat lucrurile, îți promit că îți voi mai da câțiva firfirici la simbria ta. Așa să știi. Pamfil îl privea pe Roșculeț să vadă dacă spunea adevărul, căci nu era prima dată când jupânul atingea problema delicată a măririi simbriei sale. Fără nicio rezolvare practică, însă, niciodată. Pamfil, vorbind cu Roșculeț, a simțit cum, deodată, liota de pitici mici și roșii începură să joace țonțoroiu prin prăvălie, sărind de pe un sicriu pe altul, ascunzându-se prin florile artificiale ale jerbelor, râzându-și în continuare de el. Ba, mai mult, începură să alunece ca pe un patinoar improvizat pe chelia jupânului, desenând din trupul lor numele lui Ruxi, ce strălucea ca o flacără pe o comoară. Îi pătrunseră ca un roi de lăcuste lacome în ureche, strigându-i cu patos, șfichiuindu-i trompa lui Eustache cu niște cuvinte grele, dar ademenitoare: “ Nu-l mai minți, Pamfile! Spune-i ce-ai văzut. Că ai vrea și tu să stai ascuns câteva clipe în scorbura lui Ruxi. Plătești cu simbria de pe luna viitoare!” Pamfil își șterse transpirația de pe frunte, alungând cu palma norul de pitici transformat în cohorte de muște lacome, ce i se lipeau de lobul urechii. Nici nu se gândea să-l mintă pe Roșculeț, căci știa că acesta l-ar fi aruncat din prăvălie ca pe o măsea stricată. Erau atâția amatori de vârsta lui gata să-i ia locul. Bineînțeles, că Ruxi nu i-a spus nimic lui Roșculeț, fiindcă Pamfil nu a observat nicio schimbare în atitudinea de a doua zi a acestuia. Timp de o săptămână, patronul a renunțat la pauza de la o oră de după-amiază. Pamfil a făcut legătura cu internarea grecoaicei. Și, atunci, i-a trecut prin cap un gând nebunesc. Dacă patronul și-o pune cu grecoaica acolo, în prăvălie? Ascunzându-se, astfel, de ochii curioși ai mahalelei, care ar fi vorbit vrute și nevrute, dacă el ar fi fost văzut intrând în casa acesteia. Și-a amintit că se întrebase de multe ori de ce avea nevoie Roșculeț în prăvălia sa de o masă și două scaune. De vesela ce o ținea pe o poliță în fundul prăvăliei. Și, mai ales, de ce cumpărase o canapea extensibilă, capitonată. Acoperită cu o cuvertură persană. Ca să nu-i bată la ochi ucenicului, Roșculeț îi spusese că marțea și joia, între orele 15-16 mănâncă ceva și se trage pe canapea, istovit de atâta stat în picioare. Chiar și pe programul ce atârna pe ușa de la intrare, mâzgălit de Roșculeț cu litere roșii ca niște furnici africane, era trecut marțea și joia Pauză de masă între orele 15 și 16. Inițial, Pamfil l-a crezut, dar acum nu-i mai venea să creadă în vorbele patronului. Imediat a făcut legătura cu o informație culeasă de el prin băieți, conform căreia grecoaica stătea cu chirie și n-ar fi îndrăznit niciodată să invite la ea vreun tur de pantalon. După o săptâmână, Roșculeț i-a dat iar liber lui Pamfil, care s-a gândit imediat că grecoaica se externase. Trebuia să verifice dacă ipoteza lui era adevărată. Așa că s-a făcut că pleacă acasă. S-a ascuns după prăvălia de pâine, așteptând să vadă ce face Roșculeț. Acesta a ieșit din magazin, uitându-se precaut în jur. Apoi, a mărit pasul spre Antiaeriană. Pamfil știa că grecoaica stătea chiar în acea zonă. S-a întors la prăvălie, căci avea și el o cheie de la intrare pentru situații mai speciale, când Roșculeț trebuia să plece cu noaptea-n cap pentru treburi prin târg și n-avea cine să deschidă prăvălia. S-a ascuns, unde credeți, într-un sicriu proptit de perete. Printro fantă a capacului putea vedea ce se petrece în prăvălie. Și-a făcut mult curaj până să ia această decizie, dar nu mai putea da înapoi. Curiozitatea lui de adolescent dădea în clocot. Trebuia să o facă să fiarbă la foc mic, ca să să vadă câte parale face patronul, ce nu o dată își bătuse joc de el în fața mușteriilor, vorbindu-i ca unei slugi umile. Într-un târziu, a apărut și Roșculeț însoțit de grecoaică. Bondarul a condus-o tandru pe Eritreea în prăvălie, nu înainte de a verifica dacă nu îl observase cineva de pe stradă. A închis ușa cu precauție și a tras perdelele de muselină. - Fos mou, i s-a adresat el, luându-i mantoul elegant și așezându-l cu grijă, ca și cum nu ar fi vrut să-i strice vreo cută. Să-ți pregătească ursulețul tău ceva bun de mâncare? Ai suferit, cred, acolo, în spital, căci nu puteam să mă afișez zilnic și să-ți aduc bunătățile care știu că-ți fac plăcere. Grecoaica a început să se pisicească, alintându-se îndelung. Cu mângâieri planturoase încerca să-i facă încălzirea lui Roșculeț. Așa, lipită de Roșculeț, părea o liană purpurie, plutind pe un smârc. Fiica Eladei știa că motanul pricăjit din fața ei are motorașul învechit și trebuie să-l accelerezi îndelung, până să-l pui în mișcare. Roșculeț a așezat masa, iar bunătățile tolănite pe ea l-au făcut pe Pamfil să înghită în sec. Jupânul mânca lacom, cu mișcări grăbite, aproape nemestecat, ca o mașină de tocat carne, neascuțită. I-a făcut grecoaicei declarații de dragoste cu gura plină, neștiind ce să servească mai întâi: mâncarea excelentă sau formele apetisante ale muierii. Când și când, Tache o atingea cu piciorul pe sub masă sau se prefăcea că i-a căzut furculița jos, pipăind pe sub masă cu gesturi lacome, tremurânde, piciorul perfect al grecoaicei. -Ursulețul meu mi-a promis că îmi va cumpăra de Paști ceva, să mă înnoiesc și eu, i-a spus grecoaica, întinzându-se peste masă și prinzându-l de lobul urechii cu două degete, ca și cum ai muștrului un școlar neascultător. -Fos mou, doar ți-am promis că Paștele ăsta vei avea la gât colierul pe care ți-l dorești... Mergem mâine la Demetriade, la prăvălie, să-ți alegi ce vrei tu... Știi că pentru tine fac orice... -Nu prea cred, de trei ani îmi promiți că o să pui piciorul în prag acasă și că vei divorța și tot aici suntem... -Þi-am promis, așa este, dar la mijloc e fiică-mea, nu cred că o pot lăsa acum singură. Mai ai un pic de răbdare, totul se va rezolva. Este în ultimul an la facultate și în curând va ieși pe banii ei. Iar nevastă-mea este bolnavă și nu cred că va mai prinde Crăciunul. În cele din urmă, încălzit peste măsură de așteptare și de vinul puternic, ce-i alunecase până în călcâie, Tache a acoperit canapeaua cu două pături de cașmir. Grecoaica le-a aruncat pe jos cu un gest nervos. Când a văzut-o că se îndreaptă spre locul unde el era ascuns, inima lui Pamfil a început să-i bată, mai-mai să-i iasă din piept. Grecoaica a smuls de pe perete două jerbe cu flori artificiale și le-a pus pe pat. Văzând că Roșculeț o privea mirat, i-a zis: “ Nu te mai uita la mine așa! Vreau să mă iubești pe ele! Să uităm că viața asta puturoasă este atât de scurtă, iar eu sunt atât de nefericită! Florile astea, care nu mai înseamnă nimic pentru cel pe care-l vor acompania pe ultimul drum, vreau să simtă căldura pe care ne-o dă viața. Să simtă și ele bătăile inimii mele, să asude sub mângâierile feselor mele. A fost cât pe ce să mor în spitalul ăla puturos. Nici nu știi cum mă puteai pierde!”. Roșculeț a oftat adânc, apoi a dezbrăcat-o cu mișcări precipitate, răsuflând din greu. A început să o sărute pătimaș pe carnea-i albă și întinsă, în timp ce ea chițăia ca un șoricel prins în capcană. Grecoaica era pulpoasă, țâțoasă și sexoasă. Albă ca spuma laptelui dat în fiert. Dincolo de capacul sicriului, în care se ascunsese, Pamfil asuda, ca și cum el ar fi fost în locul lui Roșculeț. Între picioare i se înălțase un zmeu umflat de vântul pribeag al hormonilor tineri, iar baițul, cu care lăcuise cu o zi înainte sicriele, îi perfora nările, parcă, sângerânde. A simțit cum banda aia nebună de pitici sar din pantalonii lui și încep să bată din palme și să fluiere ca la un meci de fotbal. Aveau palmele mici, fosforescente, și, dintr-odată, aterizară peste trupul imaculat al grecoaicei. Unii se plimbau ca la promenadă prin părul ei ebenin, cârlionțat, care i se prelingea peste umerii diafani, ca o cascadă fumegând. Alții se prefăceau că sugeau din trompețelele ascuțite ale sânilor ei, ori coborau ca pe un derdeluș pe albia trupului, pe coapsele de un alb de Spania, virgin. Unul, mai curajos, se strecurase în păduricea de smicele dintre picioarele grecoaicei și îi striga lui Pamfil cu glasul lui subțire ca un bilet de tramvai compostat: “ Pamfile, ce-am găsit al meu să fie!”. Tache s-a înfoiat de două-trei ori asupra prăzii, ca un curcan zburătăcit și asta a fost totul. A sărutat-o apoi tandru, cerându-și iertare că se grăbise atât de tare, promițând că data viitoare va fi mai bine, dacă nu excepțional, dar grecoaica știa că astea sunt simple vorbe, încă de la începutul relației lor. Bărbatul, pe care-l suporta doar pentru fișicurile generoase, încolțise dintr-o sămânță de câine castrat. Care n-ar fi putut niciodată să ridice temperatura unui trup mai sus de câteva grade amărâte. Așa că își refăcuse grăbită toaleta și începuse să numere cu o plăcere deosebită sutele. Îi dădu un pupic pe nas ursulețului ei, promițându-i că va mai veni și data viitoare, dar atunci va trebui să poarte la gât colierul dorit de la Demetriade. Pe când părăsea prăvălia, piticii lui Pamfil se ploconeau în fața ei ca în fața reginei din Sheba. Rămas singur, Pamfil ieși din ascunzătoare. Arăta ca un șoarece opărit. Abia mai putea respira. Urmări pe după perdea cum Tache și ibovnica lui se depărtau și se aplecă să ridice coroanele boțite, ce mângâiaseră fesele apetisante ale grecoaicei. Le mirosi îndelung, cum amușină un câine de vânătoare urma și închise ochii. Un parfum levant îi anestezie pentru o clipă simțurile. Cât ar fi vrut să poată măcar o dată în viața lui să strângă în brațe o astfel de femeie. Nu o ștoarfă ca Ruxi. Îți spuse că doar cu slujba lui de doi bani nu va putea niciodată să cucerească un astfel de exemplar. Trebuia să se gândească și la viitorul lui, nu doar la teșchereaua plină de marafeți a lui Roșculeț. Fiindcă în Rahova un secret nu putea ajunge niciodată la pubertate, până să fie aflat, întâmplarea la care Pamfil fusese martor nevăzut se aciuise repede dincolo de pereții fiecărei case. Din prăvălia ticsită cu coșciuge secretul se urcase prin hornul casei și ajunsese una-două la dispensarul de cartier. Acolo l-a aflat și coana Nina, mama lui Pamfil. De pe buzele ei indignate, secretul a poposit lângă o tarabă din Piața Rahova. Era acolo o bulgăroaică de pe lângă Giurgiu, care vindea cele mai gustoase legume. Pe când cântărea cu mână pricepută un kil de roșii, secretul i se aciuise în urechea stângă, dar nu poposise acolo decât preț de timp decapitat. Îl luă vântul până la măcelărie, apoi îl strecură la alimentara printre baierele unei sacoși de damă, pictată cu imagini marine. Vru să intre și în cârciumă, dar bărbații îi făcură vânt în stradă. Doar nu puteau să îl condamne pe Roșculeț, os din osul lor, sânge din sângele lor, curvar ca și ei toți. Pentru ca, într-un final, secretul trecut prin sita lingvistică a mahalalei să se transforme în taină, mister, confidență. Și să ajungă bârfă în toată regula, cu patalama de chiriaș la mână în orice casă pe o rază de trei cartiere. Incluzând aici vestitele Ferentari și Chirigiu. Coana Nina aflase de ceva timp prin oameni că la întreprinderea Electromagnetica se făceau cursuri de calificare. De când voia ea să-și smulgă băiatul din ghearele rapacelui de Roșculeț! Își luă inima în dinți, căci știa că familia Cristescu încă era supărată pe ea, datorită neatenției lui Pamfil, cauzatoarea loviturii și morții micuțului Luca. Așa că o rugă pe Melania să intervină pe lângă soțul ei. Inginerul Cristescu avansase în nomenclatorul de funcții al întreprinderii și o vorbă bună, pusă la Serviciul Personal, i-ar fi redat lui Pamfil libertatea și un loc de muncă decent pe viitor. Odată ce Pamfil a intrat la cursurile de calificare, în târg s-a aflat de relația lui Roșculeț cu grecoaica și de partidele de sex “îndoliate”. Mulți clienți au început să-l ocolească, scârbiți de faptul că se dedase la lucruri lumești, spurcând jerbele și coroanele mortuare. Mai mult, Pamfil dăduse în vileag și micuțul bordel abil mascat de jocurile de cărți, dar Roșculeț scăpase doar cu o amendă, căci scule bărbătești ce purtau grade pe umeri sau aveau funcții la Partid trecuseră prin bivuacul său de plăceri și nu uitaseră asta. Mai ales, că pe ei, Roșculeț nu-i taxa, intrarea fiind liberă. Scăzuse odată cu vânzarea sicrielor și închiderea bordelului și trecerea lui Tache pe lângă grecoaică, care, fiindcă teancul de bani începuse să devină tot mai anemic, îi dăduse papucii. Mândria ei olimpiană o ajutase să treacă peste simțul civic al rahovenilor, devenit brusc oprobiu public. Fără perdea. Căci, oriunde ar fi purtat-o pașii prin Rahova, grecoaica avea parte numai de diatribe care mai de care mai percutante. Femeile, când o întâlneau, scuipau într-o parte, scârbite, alintând-o cu “Putoare patentată”, sau „Târfă de doi lei”. Bărbații erau mai calini, că de, erau bărbați. Dar aluziile lor erau la fel de caustice. „Am acasă o jerbă plină cu regrete eterne. Nu vrei s-o vezi?” sau „Am auzit că faci să îmbobocească până și florile artificiale. Este adevărat?” Dar descendentei din spuma mării nu-i păsa defel de astfel de replici. Pășea regal printre rahoveni, conștientă de nurii ei și de genealogia risipită prin vreme. Se întrebase mereu cum de se aflase în târg un secret atât de bine păstrat. Relația ei cu Roșculeț. Mai întâi, îl învinovățise pe negustor că a avut gura spartă. Dar acesta s-a blestemat cu a noua spiță a neamului că nu suflase nimănui o vorbă. Eritreea știa că bărbații sunt niște primate lăudăroase, mai ales când este vorba de cracii unei muieri. Nu știa dacă să-l creadă sau nu pe Tache. În cele din urmă l-a crezut, căci, a meditat ea, nici un bărbat nu ar fi atât de prost, încât să-și dea singur cu tesla-n coaie, cum se zice. Dar tot atât de bine și-a amintit că simțise o dată în prăvălia mortuară miros de armăsar tânăr, în călduri, ce nicicum nu putea să-i aparțină amantului ei babalâcit. A reflectat iar îndelung și a ajuns la concluzia că, poate, ucenicul lui Tache fusese martor nevăzut la acel vodevil al florilor fanate, ce-i mângâiaseră epiderma. Și Pamfil, ca un demn produs al Rahovei, dăduse totul pe goarnă. Eritreea nu a stat prea mult pe lumina galbenă a semaforului existențial. A trecut iar pe verde, când l-a descoperit pe noul șef al Pieții Rahova. Unul, Mitică Rădulescu. Un zdrahon de om, purtând pe degetele de la ambele mâini niște ghiuluri de aur masiv, pe care erau încrustate inițialele numelui său. Eritreea știa că lovise doi fazani dintr-un foc. Va avea în continuare masa plină de bunătăți, iar sângele, ce-i inunda obrajii rubiconzi ai bărbatului, o făcea să viseze că, odată pus la treabă de mângâierile ei, lichidul acela vital avea să coboare și spre pila electrică dintre picioarele lui, declanșând arcul voltaic, pe care ea îl aștepta de atâta vreme, sătulă și agasată de rateurile motorașului lui Roșculeț, ce mergea doar în două bujii. Faptul că a fost părăsit de Eritreea, l-a cufundat pe negustor într-o criză existențială. Un anevrism sever, urmat de o spargere a unui vas pe creier l-a transformat pe patron într-o ființă deposedată de orice atu uman. Predicția sa, conform căreia până la Crăciun nevastă-sa va da ortul popii, nu s-a adeverit. ÎN SCHIMB, EL S-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN COCON DE NEPUTINȚÃ, SPÂNZURAT DE ROȚILE DE FIER ALE CÃRUCIORULUI DE INFIRM.