Decebal și Napoleon

AUTOGARA RAHOVA PÃREA UN LEVIATAN CE ÎNGHIȚEA LACOM FIZIONOMII ȘI TRUPURI. Soldați tunși chilug, cu câte o valiză de lemn în mână. Vopsită, musai, verde. Cu boneta militară vârâtă la mișto pe sub centura roasă, de un maro spălăcit. Săltându-și picioarele nădușite de arșița zilei în bocancii militari, ce clempăneau ca bărcile din Cișmigiu, tăind apa. În colțul buzelor râtanii aveau câte un chiștoc de țigară înfășurată într-o hârtie îndoielnică de ziar. Se ciocneau în drumul lor cu câte o mirandolină cu fustele zburătăcite ca foile de ceapă, colorate cu o paletă uimitoare de tonuri: acvamarin, turcoaz, albastru canar, safir, ametist, bordo, capucin, corai, fucsia, verde marin, indigo, galben muștar, oliv, topaz, conabiu. Baraula ținea o țâță la vedere, din care un plod sugea lichidul vital, cu stropi ca de promoroacă. În cealaltă mână, de culoarea cărbunelui de cocs, ascundea o pereche de cărți, cu care te îmbia să-ți citească rotirea astrelor vieții. Își târa cu greu picioarele goale, cu degetele încrustate într-un praf arămiu, de pe un peron pe altul, acolo unde cuminți, așteptându-și ora de plecare, respirau greoi prin torsul motoarelor autobuzele. Corăbii de uscat pline ochi cu suflete. Te loveai în drumul tău de opincari târând după ei papornițe ca niște gâște înfoiate garnisite cu te miri ce: sculuri de pânză de borangic, făcălețe de lemn, papiote de ibrișin, fuioare de cânepă, ori de in, melițat și dărăcit, gata de tors, gumari de diverse culori, lumânări de nuntă, sau de botez, spiralate, ca niște sulițe de ghiață, ițindu-și fitilul la lumină, hamuri, sforăraie, hăinărie de tot felul, cumpărată de la Piața de Zdrențe, pirostrii mari pentru magiunul toamnei, tuciuri de aluminiu ca niște marsupii de miresme pentru frăgezirea cărnii de porc, scoasă din garnița de untură, ori pentru mămăliga ca un soare aburind, colaci de sârmă neagră și zincată pentru nevoile curților, găleți de tablă, ciubere de lemn, alambicuri de aluminiu, cu țevușca de scurgere a țuicii ca un gâtul alungit de barză, fierăstraie de mână, seceri, foarfeci, toporiști. Cam tot ceea ce cu greu puteai găsi pe atunci în arealul satului românesc cufundat încă în bezna necunoașterii, îmbrăcat în giubeaua sărăciei lucii și încălțat cu opincile ignoranței. Prin această viermuială umană se distingea ici-colo câte o siluetă de orășean. Un orășean second hand, pe care-l amușinai după urma palidă de parfum, pe care o inhalai în preajma lui. După ce se îndepărta rămânea agățat în aer ca un paing puturos mirosul grosier al prostimii din jur. Pe la colțul peroanelor vedeai coșuri de gunoi gravide cu prea-plinul resturilor ce atârnau din ele ca niște placente pestilențiale, gata-gata să te facă să devii o ființă anosmică: resturi alimentare, băloase ca un mucegai perfid, cârpe de tot soiul ( îmbibate de muci, de pete stinse cu reflexe de bismut, ascunzând flegme bacilifere), ciocălăi de porumb compostați de boabele fierte și presărate cu sare, bețe de lemn năclăite, de pe care copiii topiseră vata de zahăr, recipiente de boschetari, golite, și care-și răspândeau în aer aburii de alcool rămași încrustați pe stomacul sticlelor. Pe jos rămâneau ca un obol adus sportului național la români - spartul semințelor - cojile. Scuipate cu dibăcie printre dinți, fără a se ține seama de azimut, și cu un jemanfișism balcanic, specific vremii și oamenilor. Semințele prăjite erau vândute de niște boroaice înfipte cu curul pe scăunele mici de lemn, care te îmbiau cu celebrele păhărele cu care măsurau plozii negri și prăjiți ai florii soarelui. Erau păhărele vădane, din lemn, căci, după ce erau răsturnate în palma cumpărătorului, abia atunci acesta își dădea seama că erau confecționate cu fundul dublu, o mânuță insignifiantă de semințe rămânând din ele. Uneori, semințele erau vândute în cornete de hârtie. Realizai cu ușurință că hârtia de dictando sau de matematică provenea din dezvirginarea caietelor de școală ale odraslelor stăncuțelor. Căci nu era de mirare, după ce le desfăceai, ca să-ți torni semințele în buzunar, să citești într-o caligrafie oloagă celebra propoziție din clasele primare – Ana are mure – devenită sub penița tocului țigănesc – Ana are muie. În acest grotesc amalgam de oameni și lucruri puteai zări de la o poștă, ca un far pe o mare tălăzuită, statura lui Benone Suditu, tatăl lui Paul. Conformația sa guliveriană își croia drum ca un spărgător de trupuri printre alcătuirile anemice, ce-i stăteau în cale, în graba lui de a ajunge la peronul de la care pleca rata de Alexandria. Benone era îmbrăcat într-un tricou alb cu dungi orizontale, bleu, în stil marinăresc. Își spunea mereu că, dacă n-ar fi lucrat la Vulcan, de mult s-ar fi îmbarcat pe un vapor să taie mările și oceanele lumii. Avea o pereche de pantaloni de velur, găuriți pe alocuri, semn că moliile făcuseră poligon de tragere din turul lor. În picioare purta o pereche de sandale cu bot ascuns, cum îi plăcea lui să spună. Adică i se vedeau din ele degetele lăbărțate și cocârjate ca niște cuneiforme monstruoase. După el se prelingea ca o înghețată topită de căldură silueta nevesti-sii, Dumitrița. Îmbrăcată într-o rochie de stambă, cărămizie, cu buline negre. Părea o buburuză nehotărâtă unde-și va lua zborul. Îl târa aproape de pasul ei pe Paul, în pantalonii lui scurți de balon, cu un tricou lung, ieșit din brăcinari, și cu tenișii stâlciiți de partidele de fotbal de pe stradă. Băiatul era uluit și emoționat în același timp de furnicarul de oameni. De strigătele disperate ale celor ce alergau să prindă gândacul de tablă și sticlă, ce se târa să iasă de pe peron. De urletele vânzătorilor de înghețată, limonadă ori vată pe băț, cu tablalele pline cu zaharicale atârnate de gât, îmbiind sufletele sărmane la plăcinte poale-n brâu, simiți, alviță, bragă, rahat cu vanilie, fistic, ori nucă, stropit cu sirop de trandafiri, ca să prindă bujori în obraz ca fata mare. Pe Paul îl amețise cascada de cuvinte, ce se înălța precum un alt turn Babel din piepturile avide de socializare ale celor din jur. Cuvinte ce se loveau prin aer ca niște elicoptere, venite din spații geografice necălcate vreodată cu pasul de un copil de vârsta lui. Duritatea consonantică a muntenilor se prefira pe lângă pârâiașul dulcelui grai moldovenesc, cotropind semantic lentoarea verbală și îngânată a ardeleanului. Zburătăcirea păsărească a limbii țigănești se izbea ca un pui de cioară de un geam mat de frumoasa armonie a vreunui glas de orășan prins, parcă, din greșeală ca un fluture de colecție în acel insectar uman. Cuvintele zburau prin aerul fierbinte, alunecând ca un crotal din gâtlejuri umane. Întorcându-se în ecouri prelungite, zgrumțuroase, ca un pietriș amestecat cu nisip trecut printr-o sită mare. Frângându-se în bariera vreunui laringe cotropit de tabacul prost. Smiorcăindu-se printre lacrimile unui copil ce poftea la o turtă dulce. Bolborosind ca un gheizer de sulf din laringele unui bătrân compostat de vreme. Frecându-se de bariera dinților perlați, tinerești, sau mâncați de coropișnița vârstei, toate alunecând pe toboganul după-amiezii de august, ce se ridica precum o feștilă putredă printre destinele oamenilor. Unii mulgeau cuvintele din țâța buzelor în picături repezi, nestăvilite. Alții mușcau din ele ca dintr-o pergamută, zeama consoanelor și vocalelor prelingându-se în aerul sastisit de atâta frământare verbală. Unii sugeau propozițiile scurte din acadeaua frazelor zaharisite. Câțiva, le țineau ascunse sub chepengul limbii preț de câteva clipe, ca și cum ar fi avut în gură lapte ori ceai fierbinte. Ãștia erau fonfii. Bâlbâiții, ziceai că frământă o cocă moale până să o elibereze dintre valțurile buzelor. Otrepele sociale, nu puține, înnobilau aerul, mursecând sintagme care mai de care mai neaoșe. Nu erau expresii noi pentru Paul, căci în casa lor reprezentații cu astfel de expresii erau frecvente, iar în vecini să nu mai vorbim. Dar, întotdeauna, când le auzise, Paul avusese impresia de fiecare dată că rezonanța lor îi lăsa pe cortex o amprentă specială. Dureroasă. Astfel, un “Hai, sictir! Te bag în pizda mătii” avea pentru el de fiecare dată, când auzea înjurătura, o altă senzație. Reală. Fizică. Fie era ca o lovitură de topor dată unei butuc de lemn, spart în două. Ori ca un ciocan turtind floarea unui cui ce refuza să penetreze o bucată de lemn. Sau ca maiul ce bătea, nivela, îndesa pământul. Pentru el efectul vizual era atât de pregnant, încât se ferea să nu fie și el secționat în două, când cineva îl miluia cu această binecuvântare deloc ortodoxă. I se părea că acea înjurătură îl asediază, forțându-l să se facă din ce în ce mai mic, ca să poată pătrunde din nou prin gaura maternală dintre picioare și să devină făt nefătat. Sictirul din înjurătură nu avea sensul de neplăcere, de dezacord, de nemulțumire, de plictiseală a cuiva.. Așa cum mai auzi, uneori, că Pe unul l-a luat cu sictir. Ca un ecou îndepărtat, fanariot. Nu. Acel sictir, acompaniat de un hai, generos, te gonea spre un teritoriu necunoscut. Abscons. Terifiant. Plin de mefiență. Unde nu știai ce te așteaptă. Căci acolo puteai călca peste cioburi sparte, pioneze ruginite, sau cărbuni încinși. Ori îți puteau intra în ochi albine bete, moloz sfărâmat, ori praf de stele. Fie puteai simți în gură gust de lapte fiert în albia de rufe, mămăligă cu căcăreze, zeamă din limbă de clopot, ori dulceață de muște. Ori prin nări îți colcăiau pârțuri ieșite la pensie, naftalină înmuiată în gaz lampant, funingine fierbinte. Asocierea celor două consoane Z și D îl supăra cel mai mult pe Paul. Puse așa, una lângă alta, sonoritatea acelui ZÎD îi dădeau senzația unui avion ce-și rupe elicea de o stâncă. A unui bondar rămas fără aripi, tânguindu-și durerea zborului frânt. A unui motor de circular mergând în gol. Mereu socotise consoana Z ca fiind una cu conotații sumbre. Zloată (brrr!), zgardă (lipsire de libertate), zgripțuroi (ființă terifiantă), zdreanță ( haină fără întrebuințare, bună de aruncat), zăbrele ( lipsire de libertate). Bine, dacă voiai, o puteai face mai umană, cu conotații mai plăcute. Zaraza ( femeia unei romanțe ce-i gâdila plăcut auzul din pickup-ul lui taică-său), zmeură ( bună rău tăvălită prin zahăr pudră!), zahana (acolo mâncase pentru prima oară cu taică-său pastramă ca la mama ei). D-ul nu era așa de înfricoșător. Fiindcă putea fi duios, putea avea dor de ducă, putea mirosi ca o dalie, sau era frumos ca o demoazelă (orice băiat visa cu ochii deschiși la una). Dar, când își mai ieșea din matcă, putea fi și el dobitoc, dric, dement, diliu, damblagiu, sau demon. Altă înjurătură fără perdea, auzită la tot pasul în autogară era “Tu-ți gura mătii! Paul realizase că acel tu-ți fusese ostentativ lăsat orfan de f-ul și u-ul din fața lui, și acest imperativ scurt îl asocia mereu cu durerea atroce a unui abces dentar, durere ce urca până în moalele capului. Înjurătura nu se adresa gurii celei ce ți-a dat viață, cum ai crede la prima vedere. Ci gurii tale, ieșită din măta, ca un avorton de măsele, limbă și omușor curios de mare. Bine, tu-ți – ul ăla vulgar se putea îndulci, devenind, numai să vrei, Tuța ( o colegă de clasă), turban ( îi plăcuse mereu să asculte muzică turcească), tulnic, tuzlama ( servită într-o bombă, la Piața Chirigiu, unde se mânca în picioare), Tulcea ( i-ar fi plăcut mult să vadă Delta). Dacă T-ul era scos din pepeni, putea fi la fel de bine turbat, turmentat (ca taică-său, când venea de la cârciumă), tumefiat ( cum o luase el odată în bot de la un coleg și i se umflase obrazul ca lui Sonny Liston, boxerul). Iar “Băga-ți-aș paru’ pe intestin” îl ducea cu gândul la materializarea chirurgicală a acelei înjurături. Se întreba mereu dacă pe timpul lui Vlad Țepeș înjurătura era înnobilată cu țeapă în loc de par, dar se scutura ca de friguri imaginându-și țeapa sau parul pătrunzând fizic prin vintrele osânditului (prins la furat de Țepeș, sau prins sub încărcătura înjurăturii unuia sau a altuia). Se întrebase pe unde pătrundea parul, după ce zdrobea vintrele. Dacă se ducea spre dreapta, putea sparge fierea și omul era macerat în pelin. Dacă împungea ficatul, lobii acestuia, sfârtecați, ar fi produs o durere de neînchipuit, tăindu-ți răsuflarea. Dacă nu cumva parul sau țepușa ajungeau până la unul dintre rinichi și adio urinare ușoară. Dacă o lua spre stânga, chiar perfora splina ori intestinul gros și stomacul omului devenea o sită cu găuri mari, amestec de puroi și sânge tumefiat la față. Dar și într-un caz și în altul era o durere pe care și el o simțise nu de puține ori, când își zdrelise un genunchi ori cotul la partidele lor de fotbal de pe stradă. Sau când se lovise cu gura de colțul mesei și mâncase o lună numai supă printr-un tub de plastic. În autogară Paul auzise o înjurătură nouă. Virgină pentru urechile lui. Ale cărei sensuri nu le putea descâlci în mintea-i încă necoaptă. O țigancă, refuzată, probabil, de un client, ca să-i citească norocul în cărți, îl afurisise pe acesta ca o găină cu țâfnă cu un “ Lua-mi-ai vata-n dinți!”. Paul nu înțelegea în ruptul capului ce legătură ar fi putut exista între culoarea imaculată a vatei și culoarea maculată a baragladinei. Ba, mai mult, un sentiment emetic îl încerca, numai imaginându-și senzația pe care o puteai avea cu o bucată de vată împotmolită între dinți. L-a întrebat pe taică-său ce putea să însemne asta, Dar Benone i-a retezat-o, spunându-i că va afla substratul “ filozofic” al acestei expresii, când va mai crește. Paul se gândea că atunci, când va fi mare, va trebui să reziste acestui torent verbal, care nu era altceva decât viața în sine, folosindu-se de barajul elocinței avocățești. Căci de mic îi spusese taică-său că musai trebuie să fie avocat, când va crește. Prea era ahtiat după bani și îi toca gura vrute și nevrute toată ziua. Benone profita din plin de avangarda mușchilor săi și se urca primul în autobuzul răpănos ca o mârțoagă pe patru roate. Ocupa mereu locurile din față. Pentru el și Dumitrița. Paul urmând să călărească cu schimbul genunchii lui ca pilonii podului de la Adamclisi, ori închipuirile de carne și oase ale maică-sii, ca două scrumbii uscate. Benone lucra la uzinele Vulcan. Era prieten bun cu Dobrică, tatăl lui Darius. Fiindcă lucrau pe același profil. Dobrică conducea locomotivele ce foloseau cazanele cu aburi de pe linia de producție a uzinei Vulcan. Benone lucra în secția de asamblare a vagoanelor și locomotivelor. Uzina, înființată, în 1904, era proprietate a "Maschinen und Waggonbau Fabriks Aktiengesellschaft in Simmering", firmă austriacă de profil, puternică pe piața din Europa acelor ani. În 1908 uzina a încetat a mai fi o sucursală a companiei austriece, devenind de atunci societate anonimă pe acțiuni, cu capital românesc și străin, având numele "Vulcan - Fabrica de Mașini". De felul lui, Benone nu era un spirit războinic, în ciuda staturii sale. Avea însă o mare dambla. Ca de altfel toți bărbații din cartier. Să asculte cu pick-upul dat la maxim discuri cu Maria Lătărețu. Față de Dobrică, cel ce avea doar un amărât de tranzistor, Benone se fălea cu scula cumpărată pe bani buni din târgul Obor. Mult mai performantă decât cutia maro și insignifiantă a tranzistorului lui Dobrică. Dacă Dumitrița, mama lui Paul, îl ruga să dea mai încet decibelii oltencei, Benone îi replica sec: “Lasă, fă, Dumitrițo, să se bucure tot cartieru’!”. ( Pe vremea aceea așa-zisele gadgeturi de azi le puteai număra pe degetele de la o mână. Tatăl lui Darius se fălea cu tranzistorul lui. Benone Suditu, cu pick-up-ul. Doamna Bachner, cu un magnetofon Grûndich, primit din Germania. Iar eu aveam un aparat de fotografiat renumit pe atunci, Smena, fabricat in URSS – N.A) Benone o furase pe Dumitrița Boțog în tinerețe. Dintr-un sat cu un nume frumos. Valea cu Plopi. Benone fusese invitat acolo de un coleg de muncă de la Vulcan la botezul copilului sorei sale. O ochise printre cei prinși în horă și nu o scăpase din ochi toată noaptea. Luase referințe solide despre ea de la Mirel, colegul cu care venise la botez, și aflase că nu e legată de toarta niciunui bărbat. Dansase cu ea până dimineață, iar după o lună o furase într-o seară, aducând-o în Rahova și făcând-o orășancă. Ori de câte ori Benone avea timp și bani de dat la rata de Alexandria, îi lua pe Dumitrița și Paul și veneau la Valea cu Plopi. Tase Boțog, tatăl Dumitriței, moștenise o casă frumoasă pe malul lacului din comună. În curtea mare, plină de regina nopții și de câțiva pomi fructiferi, Benone se simțea dintr-odată în largul său. Rămânea la bustul gol, lăsând să se ițească de sub betelia pantalonilor un marsupiu pe care ar fi trebuit să scrie neapărat Bere Rahova. Era un om cu o conformație atletică, deși nu făcuse niciodată sport de performanță. Palmele-i erau ca niște cazmale, iar când își încorda bicepșii, ai fi zis că își lipise două portocale de braț, atât era de bine dotat. Socră-său, fericit că își mai vedea fata, întindea masa sub umbrar și izul de mujdei de usturoi, împănat cu doi pui la ceaun, împrăștia peste lac mirosuri vii, ce-i făceau nările lui Benone să fremete ca ale unui cal în buiestru. Lângă scaunul lui se odihneau două țestoase. Lăzile de bere. Partea lui. Acolo, în curtea socrilor, dădea frâu liberi diejilor ce urcau de pe discurile cu Lătăreața, fudulindu-se nevoie mare printre oamenii locului. După ce se aghezmuia vârtos, Benone o lua la joc pe Dumitrița, ce părea un semn de întrebare pe lângă stâlpul de telegraf uman de lângă ea. O târa pe biata femeie, cum ai târî după tine un tomberon de gunoi, nepotrivindu-și pașii unul cu altul, într-o scălămbăială ce-l făcea pe Paul să râdă în pumnii mici ca niște vrăbii speriate. Din când în când, Benone slobozea câte un chiot, de ziceai că și-a rupt corzile vocale și apoi le-a întins ca pe niște rufe puse la uscat pe firele de înaltă tensiune de la marginea șoselei. Dar viața de la țară are legile ei nescrise, ce nu se mulează pe libertățile pe care ți le oferă o mahala ca Rahova. Într-o duminică, când peste pânza vălurită a lacului urcau bemolii melodiei “Mai ții minte, măi, dragă Mărie”, al privighetorii Gorjului, Benone auzi venind dinspre curtea vecină cu cea a lui Tase Boțog un torent de înjurături și amenințări. Află de la Tase că era vecinul lui, un oarecare Marinescu, întors recent din Franța, unde făcuse parte din Legiunea Franceză și care, de un timp, făcea legea în comună. Și pe care nu era deloc bine să-l superi. Peste gardul curții Benone zări o siluetă la fel de impunătoare ca și a lui. Tipul, ce voia parcă să se ia la întrecere cu volumul melosului popular, ce răsuna de pe discul lui Benone, profera cu o voce baritonală “grijanii, dumnezei și cristoși”, îndreptându-se spre uluca pitică, rasă de briciul ploilor. Benone se apropie și el de gard, fiind un pic încălzit de șnapsurile pe care le trăsese împreună cu socră-său și îl întâmpină la fel de ostil pe bărbatul ce ridicase pumnul amenințător în direcția casei lui Tase. -Ce e, domne, ce te rățoiești așa la noi, parcă ți-ar ști cineva de frică? Pe cine înjuri ca la ușa cortului? Ar fi bine să nu ni te adresezi nouă! îl înfruntase Benone. -Ați venit de la oraș cu aere de mitocani, îi răspunse zeflemitor bărbatul și tot voi faceți gât? Dă muzica aia mai încet, că îți bag pick-up-ul ăla în cur, dacă mai continui! Nevastă-mea e bolnavă în pat și dumneata faci spectacol în aer liber! Efimița, soacra lui Benone, ieșise speriată din casă. În toată Valea cu Plopi vecinul ei semănase frica printre oameni și femeia nu ar fi vrut să vadă cine știe ce altercație între ginerele ei, la care ținea foarte mult, și Marinescu, vecinul, de care se temea și mai mult. Așa că se apropie de gard și împreunându-și palmele, ca și cum s-ar fi rugat la o icoană, îl imploră pe Marinescu, cu glas tremurând: -D-le Marinescu, iertați-l pe gineri-miu, a vrut și el să se simtă bine și d-aia dădu muzica așa de tare. Da’, o dăm încet, acușica, nu trebuie să vă supărați pe noi! Lui Benone, văzând figura umilă a soacră-sii, i se urcă și mai mult băutura la cap. Simțea cum în ochi îi flutură cohorte de furnici roșii. Așa că strigă din toți bojogii: -Mamă soacră, pe mine nu m-a umilit nimeni niciodată! Darmite un grangure sosit de peste mări și țări! Unul este Benone Suditu și, dacă întrebi de el din Rahova până-n Ferentari, toți îmi știu de frică și mă respectă! Crezi că s-a născut bărbatu’de care să tremur? Þi-l pun eu cu botu pe labe pe acest Gavroche, țărănoi cu aere de filfizon francez! Lui Marinescu atât i-a trebuit. Vorbele lui Benone săpaseră în carnea și mintea lui albii prin care sângele-i năvalnic de fost legionar francez făcu să-i bată inima ca toaca la Utrenie. Întinse mâna peste gard ca să-i administreze o corecție lui Benone, dar mâna lui cabrată în aer se lovi de brațul puternic al acestuia. Cei doi stătură preț de câteva clipe cu mâinile încleștate unul de altul, ca și cum ar fi avut în palmă un manometru de măsurat puterea celuilalt. Gardul pârâi sub presiunea încleștării celor doi, amenințând să nu le mai stea în cale. Și, în câteva clipe, alcătuirea șubredă de șipci cedă. Cei doi bărbați stăteau unul în fața altuia, despărțiți doar de o scamă de aer. Primul lovi Benone. Pumnul lui greu, obișnuit cu forja, îl catapultă pe Marinescu pe pajiștea sa, moment în care, prinzând curaj, Benone înaintă periculos de mult în curtea legionarului. Acesta îl privi cu niște ochi de gheață, ca și cum ar fi vrut să-i arate că nu fusese impresionat de forța pumnului său. Se ridică fulgerător de jos, lucru de mirare dacă te gândeai la gabaritul lui depășit. Fentă, ca și cum ar fi vrut să-l pocnească cu dreapta, și îi aplică cu stânga un croșeu lui Benone, care se răsuci pe loc ca un titrez, amenințând să se scufunde în pajiștea moale ca o cârpă. Dacă ar fi fost un altul, mai slab de înger și de constituție, probabil, că ăla ar fi fost primul și ultimul pumn al lui Marinescu. Benone se repezi ca un taur înfuriat drept în pieptul oponentului său și amândoi se rostogoliră pe pajiștea în pantă, până aproape de marginea lacului. Frământau pământul cu trupurile lor masive, cărându-și pe rând pumni în figură, în stomac, încercând să ajungă fiecare deasupra celuilalt. Rând pe rând, pe acel câmp de luptă improvizat soarta bătăliei se schimba dintr-o clipă în alta. Spiritul de dac liber al lui Benone îi șoptea că marele Decebal nu se plecase nicicum în fața falangelor romane. Avântul bonapartist al lui Marinescu îl îndemna să nu uite că Napoleon cutezase să se întindă mai mult decât îi permitea plapuma și visase să cucerească Maica Rusie. Niciunul dintre ei nu dorea să ridice steagul alb al capitulării. În cazul lui Benone, însă, lada de bere sorbită pe nerăsuflate îi atârna în pridvorul pantalonilor ca o ancoră împotmolită pe un fund de mare nesigur. Începuse să gâfâie și parcă îi zburase curajul din priviri ca un zmeu spălăcit, ce cădea în picaj, amenințând să se zdrobească de pământ. Se auzeau din curtea lui Tase țipetele disperate ale Dumitriței, care-l implora pe Benone să se potolească, plânsul înfundat al lui Paul și văicărelile cu adiere de bocet ale Efimiței. Tase fugise de mult la Postul de Jandarmi, aflat la doar câțiva metri de casa lui. Așa că tocmai, când Marinescu reușise să-l încalece pe Benone și să-l prindă într-o cravașă necruțătoare, apăru și șeful de post, Gherghin. Era un tip bondoc, cu pantalonii căzuți în vine, măturând cu râvnă praful uliței. Pantofii vădeau un divorț total de lustrul pe care crema atât de necesară unei uniforme oficiale a unui reprezentant al statului ar fi trebuit să-l aibă întipărit ca un sigiliu de autoritate. Chipiul îi căzuse pe ochi din cauza maratonului la care fusese provocat de Tase, care, când intrase pe ușa postului, strigase din toți bojogii ca un erou de tragedie antică: “ Săriți, tov’ majur, că să face moarte de om!” Gherghin străbătu în fugă pajiștea culcată în picioare de frământătura picioarelor puternice ale celor doi, dar se împiedică de un tractor de lemn. O jucărie a lui Paul. Chipiul simți forța gravitațională a pământului și se rostogoli în iarbă, lăsând să se ițească un cap rotund ca o bilă de popice, în vârful căruia anina o pârloagă de păr, ce se alungea cu un benghi, lipit caraghios de frunte. Șeful de Post părea un pudel în călduri. Urmărea cu ochi versat desfășurarea luptei, și puteai lesne să-ți dai seama că pe el îl interesa în primul rând poziția strategică a lui Marinescu. Când îl văzu cățărat ca un munte peste burdihanul lui Benone se mai liniști și își domoli pasul. Scoase un fluier din uniformă și înfioră cu el liniștea de peste lac, zburătăcind câteva rațe sălbatice, ce se odihneau pe luciul apei. Cei doi se ridicară în picioare și, după cum arătau, ai fi zis că s-au luptat ca-n basme, din zori și până-n seară. Șeful de post i se adresă lui Benone cu un glas autoritar: -Tovarășe, vă rog să-mi spuneți cine sunteți și ce căutați pe proprietatea tovarășului Marinescu? Abia atunci a realizat Benone că nu se mai afla în curtea socrului său și cu pași mărunți bătu în retragere. -Sunt Benone Suditu, ginerele lui Tase Boțog, aici de față. Am venit și noi la sfârșit de săptămână și am vrut să ne simțim bine. Am dat drumul la muzică... Benone nu apucă să-și termine fraza că Marinescu interveni urlând: -Ce să te simți bine, bă, că ai dat drumu la râșnița aia de discuri, de ai fi zis că faci nuntă. Eu am muierea bolnavă și numa de muzica ta nu-mi arde. Apoi, când ți-am atras politicos atenția, ai sărit la bătaie! -Politicos, ai? prinse curaj, parcă, Benone. Mitocan, îți bag pickup-ul ăla în cur, astea sunt vorbe politicoase? Spuneți, tov’ jandar, așa se vorbește cu un om străin? Prins la mijloc, șeful de post, își baleia privirea de la Benone la Marinescu și înapoi. Când zări în ochii legionarului scânteia aia de furie, de care se temea toată comuna, îi spuse lui Benone. -Tovarășu’ Marinescu are dreptate. Ați tulburat liniștea publică, plus că ați intrat pe o proprietate privată cu gândul de a aplica o corecție fizică proprietarului. Vă rog să mă urmați la Post, ca să vă facem procesul-verbal... Tase Boțog se proțăpi în fața milițianului și îi spuse cu un glas umil: -Tov’ majur, nu mai bine ne așezăm noi aici, sub umbrar, toți, la masă. Ciugulim ceva, bem un kil de vin rece de la beci și uităm toată tărășenia? Șeful de post părea că șovăie și ar fi acceptat bucuros o masă pe daiboj, dar, când zări negura din ochii lui Marinescu, deveni oficial și autoritar. -Să mergem și, dacă tovarășu’ Marinescu își retrage plângerea, stingem conflictu’. -Nici nu mă gândesc, spuse Marinescu, privindu-i cu dispreț pe toți. Să se aplice legea! După plecarea lui Benone spre Postul de Jandarmi, Tase, împăciuitor, îi spusese lui Marinescu. -Vă promitem că nu o să se mai repete! Dăm și magaoaia aia de cântă mai încet, că e păcat de Dumnezeu să ne certăm între noi, vecinii! Legionarul, văzând figura smerită și rugătoare a Efimiței, pe Paul ștergându-i lacrimile și pe Dumitrița rămasă cu mână la gură, ca în fața unei mari spaime, mai spuse doar atât: „Să-și ferească curu’, când mai vine pe aici, orășeanul ăsta de doi bani! Și să faceți bine să reparați, cum știți gardu, că nu vreau să vă beliți ochii toată ziua în curtea mea!”. Benone fu nevoit să plătească o amendă contravențională. Privea cu ciudă cum șeful de Post completează procesul-verbal și se vedea văduvit de banii puși deoparte pentru serile de la cârciuma din cartier. După ce se întorsese cătrănit și cu buzunarul găurit de amendă, Tase îl luă cu binișorul pe Benone în casă, unde îl ademeni cu o sticlă de vin scoasă din beci. Aburindă. Numai bună să domolească fierbințeala umorilor ce-l bântuiau pe ginerele său. Dumitrița tăcea, ținându-l strâns la pieptul ei pe Paul care și acum tremura de frica conflictului ce avusese loc. Dumitrița știa de mult că trebuie să te temi de un om ca Marinescu, despre care auzise lucruri nu tocmai ortodoxe, cât timp copilărise în Valea cu Plopi. Dar mai știa și că nu trebuie să-i întoarcă vorba lui Benone, căruia nu-i plăcea ca muierea să îi treacă prin față, mai ales, când era vorba de o sămânță de scandal. În fața paharului de vin, Benone, dintr-o dată maleabil, îl privea mirat pe socră-său, care devenise parcă mai mic de statură decât era de obicei. -Ia, spune, tată socrule, te văd speriat ca un pui de vrabie. Ce mama dracu’ vă este frică la toți de marțafoiu ăsta? -Benone, tată, Marinescu a luptat în Legiunea Franceză și e dat ăluia! -Mă cac pe Legiunea lui, așa să știi! Eu nu am fost în nicio legiune, da’ pun pariu că-l bag în pământ cu o mână! Vezi mâna asta? O vezi? Uită-te bine, tată socrule, la ea! Tase privea speriat la lopata ce se dădea drept mână și pe care Benone o flutura aprig pe deasupra capului său. Fiindcă simțise o voalată amenințare, parcă, la ce ar putea păți și el, dacă și-ar supăra vreodată ginerele. -Avu noroc că alunecai pe pajiștea aia și ajunse deasupra mea. Dacă nu... N-ai văzut cum îi ținea partea tablagiu ăla... -Benone, Marinescu îi are aici pe toți la mână! D’aia jăndaru’ îi ținu partea. Am auzit că are o pilă mare la Alexandria, așa că n-are nimeni ce-i face. -Ce tot bălmăjește de nevastă-sa, bolnavă în pat? întrebă înciudat Benone la auzul protecției pe care o avea Marinescu. -Are probleme mari cu fierea... -Păi, atunci s-o ducă la spital, să i-o scoată și să o dea la câini! -Vezi tu, Marinescu face parte dintr-o sectă ce nu permite spitalizarea ori operația. Trupul nu trebuie ciumpăvit, zice el, trebuie să-l lăsăm așa cum ni l-a dat Dumnezeu! -Ãsta-i dus cu pluta rău, bag seamă! -Și mai e ceva, Benone, tată... Cipi al nostru... -Ce-i cu Cipi? -Știi, Marinescu, când a venit înapoi acasă, a început să caute alți tineri dornici să se înroleze în Legiune... -Doar nu vrei să spui că…? -Cipi ne-a zis că se dau bani frumoși acolo și că ar vrea și el să se înroleze. Așa că l-am lăsat. Ce să facă acilea, să curețe baligile după vacile din prispă? În acea clipă, Benone se întoarse fulgerător spre Dumitrița, nevastă-sa. -Și tu știai fă, Dumitrițo, știai în ce căcat s-a băgat frate-tău? -Știam, Benone, da’ ce ne interesează pe noi ce face Ciprian, dacă are minte de doi bani? Ce, stă pe vatra noastră, în Rahova? Treaba lor dacă nu au știut să-i dea sfatu’ ăl bun. O să vadă el că nu o să facă mulți purici acolo, departe de casă. Din acea clipă, Benone s-a jurat că nu va mai călca prin Valea cu Plopi, până ce cumnată-său, Ciprian, alintat de ăi bătrâni Cipi, nu-și va băga mințile în cap și nu va alege o meserie serioasă. Cinstită. Aici, în țară. ( Nu se știe care a fost adevăratul motiv al luării acestei hotărâri. Eu cred că Benone nu mai voia să dea ochii cu Marinescu, după corecția fizică, pe care acesta i-o aplicase, făcându-l să-și dea seama că nu trebuie musai să fii un zdrahon, ca să și ai sorți de izbândă în fața unuia școlit în armată – N.A ). Așa că Benone îl avertizase pe Tase că, dacă mai vrea să-și mai vadă progenitura, să facă bine și să ia pe tălpi drumul Bucureștiului. În Valea cu Plopi, el nu va mai veni niciodată. O va face, însă, peste ani, Paul, fiul său. CARE, CA UN SEMN AL SORȚII TRANSMIS PESTE TIMP, SE VA ÎNFRUNTA ȘI EL CU DURITATEA LUI MARINESCU.