Emil Dogaru

Iulia,

M-a amuzat formularea: realitatea e autentică. E ca și cum ai spune că adevărul e sincer.
Realitatea e o chestiune supusă percepției personale. Sigur, când vorbim de scris, treburile cu redarea unei realități se complică nițel, fiindcă îți mai trebuie și nițel har.
Nu-ți face probleme, căci tu ai harul acesta.
Trebuie însă să-ți cultivi încrederea în tine.
Îți înțeleg momentele de îndoială, reflectând, cred eu, sensibilitatea ce te caracterizează, care nu te lasă să-ți fie indiferent la ce \"cote\" te prezinți în fața cititorului, și de ce n-am spune-o, chiar și în fața ta.
Nu te descuraja în urma unor eventuale comparații cu alte genuri de proză despre care socotești în mintea ta că ar fi preferată în ziua de azi.
Stilul tău de a reda pur, viu, simplu, experiențe de viață, îți poate aduce aprecierea pozitivă, chiar dacă nu întotdeauna scrisă, a mult mai multor cititori decât îți închipui.
Încă o dată, curaj! Mă repet, fiindcă simt că de asta ai nevoie acum; talent, așa cum ți-am mai spus-o, există.

Iulia,

Citesc în continuare cu mare plăcere ce scrii.
Probabil m-ai cucerit încă de la început prin nota de autenticitate ce transpare din fiecare frază. M-ai făcut s-o îndrăgesc pe Ana și să fiu alături de ea, deși știu că n-am cum s-o ajut. Totuși, sunt liniștit. Se află pe mâini bune, atâta timp cât tu ești cea care te îngrijești de destinul ei. Mi-ar plăcea s-o văd în final pe Ana învingătoare. Dincolo de asta, scrii foarte bine. Cu niște inevitabile retușuri stilistice, poate deveni un bun roman.
Cu simpatie.

Nu orice aparentă defulare în scris poate fi numită literatură.
Sunt nevoit să fiu în dezacord cu un comentariu de dinainte în privința autenticității. Vulgaritățile în exces îmi par căutate (cu puțină strădanie puteau fi și mai multe, nu ?!) fiind singurele secvențe din text ce fac pe un cititor ca mine să tresară. (dar nu ca urmare a emoției artistice)
Finalul cu iepurașul e apoteotic. Ce vină are bietul animal, să-l alergi prin tot orașul, doar fiindcă tu ți-o tragi în văzul lumii cu fericirea?
Desigur, totul e subiectiv. Se vor găsi fără doar și poate și unii gata să cadă în extaz în fața scriiturii tale. Pentru mine e cert însă că n-o să fac parte niciodată din categoria celor ce agreează astfel de texte.

Jennifer,

Îți dau două vești. Pe tipicul clasic: una bună, una rea.
De regulă interlocutorului i se oferă șansa de a opta pentru primordialitatea uneia din vești. Nu e cazul, din motive de restricții tehnice.
Așa că trebuie să aleg eu.
Vestea rea: Tema e prea banală. E caz arhicunoscut că întotdeauna când dintre două \"bune\" prietene (chiar și fără ghilimele) una își găsește un prieten apare automat și suspiciunea de trădare. Chiar și atunci când nu sunt motive reale. Până și cel mai mic gest de bunăvoință al băiatului înspre amica ta riscă să fie supus interpretărilor. Pe de o parte ai vrea ca prietena să-i admire calitățile prietenului, dar pe de altă parte să nu-ndrăznească vreodată să arate că i le apreciază. Însă ar trebui să nu se uite un lucru. Iubirea e o treabă care rezolvă în doi. Orice-ar încerca prietena ta (cu sau fără ghilimele) devine inutil, dacă n-ar fi și el de acord.
Spuneam că e banal. Asta e valabil în general. Când ajungi s-o trăiești pe pielea ta, lucrurile se mai complică. Ceea ce nu înseamnă însă neapărat un subiect literar.
Și-acum, vestea bună: Textul denotă potențial literar, iar asta contează cel mai mult. Încet-încet vin ele și subiectele.
Cu amiciție.

Mie mi-a plăcut!
Valoarea crește dacă sunteți și autorul, nu numai povestitorul.
Nu mi-o luați în nume de rău. Parcă ar face parte dintr-o carte antică cu învățături și pilde ale vechilor înțelepți.
Pentru un scriitor profesionist m-aș fi așteptat parcă și la nițel rafinament stilistic.
Mă miră totuși lipsa comentariilor până acum...
Să fi devenit lumea chiar așa de apatică la poveștile cu morală?!

Oh, da, iată un text minunat, unul dintre cele mai reușite din ultimele zile.
Rezumă în el o viață, parcă. Este și foarte bine realizat literar. Exprimare limpede, cursivă, de-o simplitate cuceritoare, deși abundă în metafore. Substanța lor poetică însă îmbogățește textul, fără a-l îngreuna. Par naturale și nu căutate. Sincere felicitări!
Mi-aș permite și o sugestie. Aș înlocui forma nominativă Maria cu unul din vocativele: Marie sau Mărie.
Încă o dată: Bravo!

Mădălina,

Nu pune la suflet ce spune Alberto.
Toți avem în tinerețe gânduri (iar uneori comitem și fapte) care peste 25 de ani ni se pot părea penibile. Și s-ar putea să avem dreptate în atitudinea noastră și în tinerețe și după 25 de ani.
Îl acuz pe Alberto că împinge semnificația \"visului\" înspre o latură vulgară a interpretării. Măcar s-o fi făcut-o cu umor...
Până la urmă e o chestiune de percepție.
Rămân la ideea că e un vis frumos, ca o recompensă de la Divinitate. (asta e sigur, altminteri cine ți-ar putea pătrunde în gânduri?!)
Și mai cred că Divinitatea a găsit un mod mai original de a-ți prilejui întâlnirea cu bărbatul pe care ți-l dorești.
Nu trebuie așadar să dai socoteală în fața nimănui (nici din postura de personaj și cu atât mai puțin din cea de autor) pentru că ți-a plăcut un bărbat pe care zeii ți l-au hărăzit.

Nu trebuie să-ți fie teamă.
Scrisul tău îmi pare că are substanță, și ar fi păcat să nu ți-l cultivi.
Revenirea asupra textului e o necesitate a scrisului și nu poate avea decât rezultate bune. Materiale utile de lucru sunt dicționarele (DEX; de sinonime, de expresii, etc) Și să nu-ți fie teamă de critici, mai cu seamă de cele punctuale. Poți ține cont de ele sau nu. Trebuie să știi că niciodată n-o să-i mulțumești pe toți, însă ar fi grav în primul rând să nu te mulțumești pe tine.

Un vis frumos... bine povestit.
Și iată cum nesuferitul de Murphi n-are întotdeauna dreptate. Nu tot ce începe rău...
Deși... aici răul ar putea fi că totul s-a sfârșit poate prea repede.
Totuși, suficient, se pare, pentru o amintire de-o viață.

Interesant și captivant.
Dar cel mai mult mi-a plăcut titlul, deși l-am citit ultimul.

Îndemânare în manevrarea cuvintelor ar fi. Nu știu dacă i se poate spune și talent. Însă e o anume dezordine(deși controlată) în text care probabil că obosește cititorul. Eu, ca fost rebusist, pe fondul unui spirit atras de jocurile de cuvinte, îți apreciez cumva \"joaca\". Dar ai observat că n-ai încă niciun comentariu? Nici bun, nici rău...
În locul tău m-aș întreba: Oare de ce?!

Dragă Iulia

Din proprie experiență - una din cele mai credibile surse de a învăța ceva - știu că în cazul unui text supus aprecierii mult mai folositoare decât aprecierile generale sunt observațiile concrete.
Nu-mi dau seama cum vei conduce destinul Anei așa încât să impresionezi cititorul cu povestea ei. Dar de început, ai început bine.
Motivele pentru care mă implic sunt două: personajul meu se numește tot Ana, iar al doilea motiv ține de perceperea, zic eu pe măsura sincerității emanate, a destăinuirilor despre tine în sumarul profil biografic.
Am multe observații stilistice. Unele țin de topică, altele de semantică, și am mai reținut și alte inadverdențe. Prin corecții, textul poate fi îmbunătățit.
Iată numai câteva exemple:
1. ...ghearele incertitudinii... spui, dar nu aflăm care e incertitudinea pentru că urmează o certitudine: \"Trebuia să ajungă în oraș.\" poate că trebuie completat cu \"dar n-avea bani\"
2. ...l-am ghicit... sună artificial în context, nu pare din vorbirea liberă. Aș reformula: ...nu mi-a plăcut de când l-am văzut...
3. ...Miercuri se hotărâse înțelegerea... Aș schimba verbul, măcar și pentru a
evita repetiția din fraza ce urmează.
4. ...Cu gândurile răvășite... Eu aș fi spus așa: Cu o idee în cap, netulburată de gândurile sale răvășite, își întrebă fratele.
5. ...Gest tacit... aici e gratuit și pretențios. Aș spune \"peste care toamna, pe neobservate,își...\"
&. Corect gramatical este \"puseseră\" în loc de pusese.
Și timpul verbelor trebuie cumva uniformizat.
Dacă observațiile mele nu te descurajează - și n-ar trebui - îți propun să-mi trimiți tot textul pe mail. Așa mi-ar fi mai ușor să lucrez pe text.
Adresa mea: emil.dogaru@gmail.com
Cum îți spuneam, soarta Anei nu mi-e deloc indiferentă...
4.

Mulțumesc, Florian.
Am pornit de la o scrisoare reală trimisă unui prieten în primul meu an de stagiatură - 1977. De-a lungul timpului i-am adăugat multe, am prelucrat-o stilistic și bineînțeles, am îngroșat-o umoristic. Mă bucur că ți-a oferit un moment agreabil. Și mie mi-e dragă...