Poezie

Taria Pietrei

1 min lectură·30 iulie 2011

Mediu

Sus pe crestele munților,

pe o stâncă veche de granit

rămasă suspendată,

stă o albă Piatră.

Părea pierdută-n Taine...

cu palmele-i întinse spre Cer,

cerșind cu îndrăzneală Darul,

din al Darului Mister.

Privind majestuasă

spre a cosmosului strălucire,

din Nemărginire,

aude un Glas blând, ce-i spune:

« Lupta este foarte grea, ține-te bine !

Peste pieptul tău, duioase mistere

v-a coborî Lumina,

ce-a stat ascunsă mii de ani

în sânul Sfintele Ere.

Prin culorile Iubirii,

când cerul arde din raza Lunii,

Piatra rostogolește Virtuți...

Și cheamă Copiii Pământului

din patimi și dureri

pe crestele munților,

uniți, spre acest vis măreț.

Dar, în noaptea de veghe a lumii,

cu înlăcrimată ardoare, aude,

că Pământul îmbibat cu plăceri

ignoră - Cuvântul -

sfidează Înaltul!...

refuzând să creadă,

că întunericul

va stinge - Lumina -

că - Infinitul -

va fi înghițit de tăceri!

001.370

Elisabeta Branoiu. “Taria Pietrei.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/elisabeta-branoiu/poezie/13985988/taria-pietrei

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.