Poezie

Steaua mea

1 min lectură·1 mai 2011

Mediu

În zadar am rătăcit pe crestele de nea

urcând voioasă ca o nălucă

prin universul plin de stele,

îndrăgostită de nespusa entitate,

sperând că prind în mâna, steaua mea!

Visam să fie ea făclia care arde

pe cerul înnorat al vieții mele !

s-o văd cum strălucește

mereu în preajma mea!

Să uit ce-am indurat..

și să nu mai fiu pe lume o pribeagă.

s-o strâng la piept

și-n deznădejdea mea

să-mi împrumute duhul înțelept.

Ea... să-mi arate calea

și să mă-nțeleagă.

Cu brațele zvâcnite

prin bolta de furtuni,

în zadar am rătăcit...

Au trecut multe primăveri

\"Steaua mea”, a pierit !

O Sfinte Înger! și eram curată...

cu-ntruchiparea unui vis,

când i-am cerut îmbrățișarea.

Acum când am aflat,

că e căzută din înalturi,

deși cunoștea Taina,

Steaua mea… s-a stins!...

- Rămasă sunt - și crudă-i întristarea!

001.403

Elisabeta Branoiu. “Steaua mea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/elisabeta-branoiu/poezie/13978953/steaua-mea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.