pe stânca vieții

când haina sufletului e prea strâmtă vrei să-ți întorci privirea înapoi, la clipa de lumină spre trăirea senină când împleteai speranța cu candoare și zâmbetul cu iubirea imensă ce venea de la soare. vezi chemarea ta cum s-a scurs diluată cu speranțe seci o dâră sumbră pe alte poteci în lungi cuvinte... spre apus. într-o clipă de mister acum, apare o nedumerită întrebare ce este viața ? și nu înțelegi că e o « scară a virtuții » că e o mare luptă că e un început de drum străbătând poteci peste omenire escaladând toți munții spre înalt cu putere dincolo de pragul porții spre alte Eterne Zări și dacă îi prețuiești timpul îi poți parcurge infinitul în ploi de binecuvântări. ajuns sus, « pe stânca vieții » pe albe trepte de smarald. în mâna aducerii aminte să duci « Acolo » lacrima prinos de la lumea ta, de jos. dar, tu-i spui timpului « mai stai » nu urmărști al vieții « scop » zi după zi, an dupa an în clipele de deprimații fredonezi cu tristețe « of!... nu am fărâmă de noroc destinul nu mi-a hărăzit să am nici aptitudini și nici înclinații » astfel, motivația virtuții să urci stânca Golgotei devine un calvar rămas pe prima treaptă timpul tău s-a scurs în zadar.