Scara lui Iacob

Din înaltul Cer, pe o scară suspendată, într-un colț de fericire urcă și coboară, în albă cascadă, îngerii într-o diafană lumină. Își închid aripile, așezându-se pe piatra rotundă, ce, ascunsă în vreme, deschide și astăzi peste veacuri o fereastră, arătând lumii încă o minune. Piatra și astăzi, frământă inimi și varsă-n cupe visuri din apusurile închistate în forța Cuvântului, modelate în esențele tari ale Pământului. Scara și astăzi vibrează, spre măreția Universului, frumusețea și candoarea pământului, păstrând bucuria clipei atingerii infinitului. Nectarul înțelepciunii, vărsat din palmele Tale, unește destine, din anii și spațiile, cu lumea ce se duse a vremilor apuse, în „Taina Iubirii”, pe piatra lui Iacob, prin scara fericirii. Pe piatra lui Iacob, ce mistuie ere, smerită îmi plec capul învăluită în visuri și mistere. Din colții singurătății, și eu zbor spre infinit mereu alături de îngerul meu, cu dorul în suflet după Iisus Dumnezeu.