Va trebui să fug tot mai tare!

Umbrele nopții îmbracă văzduhul în Pământul surd bântuie întunericul în cascada visului se naște urâtul. Ochi de pretutindeni sfidează, fixează lacrima pustie în starea de nimicnicie. Drumurile toate se opresc într-o lume închisă-n singurătate. Candelele pline ce ținea drept stâlp de Lumină mor în unghere sub cetini de brad apăsate de aripile unei himere. În sanctuarul durerilor un bucium vestește în sunet de spaimă un cântec de jale. îmi este sete mă doare mă sfredelesc tălpile pentru că, va trebui să fug tot mai tare.