poate știi,
mirosul acela de melc,
rostogolit pe zăpezile serii,
uitat-a el să povestească cerți,
poate știi,
mirarea s-a făcut cafea,
cu gust de catifea amară,
dar,
poate
o lume inchisa,
o lume "n-ai voie",
o lume maronie cu iz de libertate
si iz de "ce vreau fac eu",
frici mitologice
si casuri de branza sub perne....,
fuste cu flori mici sau mari,
femei
stele în păr
și magi la porți
vorbesc necunoscut
chiar și ție..
culegi șuvițe de par
de pe ochiă-mi spui orgie,
iți cânt la pian
sperând să alegi plecarea
în ultima gară a penultimului
de câte ori mă-ndrăgostești
bisericile fac povești
iar fluturii dansează goi
sub felinarele de joi
de câte ori mă-ndrăgostești
în păr găsesc steluțe verzi
iar străzile miros a mosc
când
dacă tu te-ai ascuns în cuvant și ți-e bine,
ascunde-te-n sus că te văz mii de rime,
dacă tu te-ai ascuns prin zăpezi muritoare,
ascunde-te bine că te vad albă-n zare
dacă tu te arăți prin
magie azi,
o reverie neasteptată,
în care umbrele de voal
garnisite cu dantelă albă,
plutesc ușor deasupră-ți
să-ți amintească despre
telurica,
prea-multa clipă.
- hm.. cine cere să te
cand mă întrebi
de ce mai fac,
nu te uita la mine,
cand te întrebi
de ce mai stau,
nu mă uita la tine,
cand mă alungi
ca să mă chemi,
nu te uita la mine,
cand te alung
să nu te
chiar și morții miros a vanilie
când mustul se-ascunde
în pomii frunzelor-mesteceni
miroase a fum și parfum de femeie
chiar și morții miros a vanilie
atunci când toamnele toate
fac focul
tu bombăni ceva, iar eu cred
că șoaptele tale...
tu începi un soi de tuse mocnită, iar eu cred că
mă chemi...
tu taci, iar eu cred că
doar vorbești în somn...
Uneori,
Uneori,
încerc
încerc să mă strecor de tine
ca de un aur de zeci de karate
între mine și mine
există mereu cineva
îl cunoști?
se prea poate să vă mai întâlniți
prima dată eu, apoi prea mult tu
niciodată nu
îți eram aproape pe-atunci
când zorile se aprindeau în sus
și cerul lăsa sa-ți curgă obrajii
candele în roșu deschis
privirile mi s-au culcat
pe ochiul tău,
demult,
nu îți mai sunt
pentru a fi corect,
singurătățile
cad la înțelegere,
așa e de veacuri, de demult.
fiecare să ia cu sine un el,
și fiecare o ea,
pentru umpleri de goluri mereu prea pline,
de un el,
mă frâng în mine,
linii fine,
rectangulare rime,
mă frâng în mine,
căutându-te pe tine,
dincolo de sine,
un Tine-Mine
mă-nmoi în mine,
familiare rime,
te-ntreb pe tine,
știind
de azi am câteva pietre și un portavion,
sopârla are o coadă uscată,
sigur îi crește alta la loc.
zâmbesc până în miezul ființei,
se întâmplă ceva atunci,
"când zâmbești bine de tot,
ajungi
tramvaiul ăsta cu oameni pestriți,
fiecare are o poveste,
un el,
o ea,
un el,
o el,
un ea,
un eu,
un el,
un noi,
un el pe un scaun...
lumea urlă și țipă,
e cald, prea cald...
e
fie ochiul tău drag
pleoapei mele,
fie murmurul ceței tale,
alaturi ușii ochiului meu mort,
de somn.
fie ochiul tău cald,
vecin pleoapei mele absente a indigo,
fie ochiul tău
mișcă pendulul amorțit,
sub ape, ape de se-nchină
frumosul chip,
de cretă albă-n vîrf,
rostit pe o ovală mandolină.
trezeste clipa
ce se-adună,
sub pliurile fustei sale,
culege samburii de
când dumnezeu îți vorbește prin oameni
și nu știi ce să spui
e destul să te uiți în ochii lor
dacă ochii tăi au o culoare specială atunci
e pentru că te afli în mijlocul altui suflet
de demult
mâinile poartă brățări,
ochii curg crinolină,
parul ți-l strângi într-un fel,
felul tău nou cere kashmir
****
când râurile nu mai curg,
și somnul te las-adormit,
privirea-ți ținteste a
ED